După 150 de ani. Istoria se repetă obsesiv

Romania Libera |  08 februarie 2016

Istoria României, citită cu luciditate, chiar și pentru un om ca mine, doar un pasionat de acest domeniu, este, pe lângă momentele de glorie ale vreunui conducător, o succesiune de alianțe, închinări către puteri străine, comploturi, trădări și schimbări de tabere.

În noaptea de 10 spre 11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza, domnitorul care unise Moldova și Muntenia (Valahia), era constrâns să abdice de o parte a forțelor politice românești. Nemulțumiți de regimul personal pe care domnitorul îl instaurase cu doi ani înainte, liberalii radicali și conservatorii au format o coaliție politică pentru îndepărtarea de la domnie a lui Cuza. Monstruoasa coaliție, cum era cunoscută alianța acestora, a atras facțiuni ale armatei de partea sa, iar în noaptea pe care am amintit-o l-au constrâns să abdice. Câteva zile mai târziu, Cuza și familia sa părăseau Bucureștii cu direcția Brașov.

Ce făcuse Cuza? Au rămas de notorietate reformele acestuia: a secularizat averile mănăs-tirești, a împroprietărit țăranii (Legea rurală), a instituit regimul de impozite – de la impozitul personal la cel pentru drumuri sau pământ –, a reformat învățământul. Sub domnia sa, au fost înființate universitățile de la Iași (prima din țară) și București, s-a construit prima cale ferată din România, care lega Bucureștii de Giurgiu, au fost elaborate codurile justiției.

Lista este mult mai lungă, enumerarea mea nu acoperă tot, dar e limpede că domnitorul Alexandru Ioan Cuza, sprijinit îndeaproape de ministrul și apoi premierul de atunci, Mihail Kogălniceanu, a privit spre Occident și a forțat reformarea sistemului românesc în sensul modelului pe care îl avea în țările dezvoltate din Vest, cu precădere în Franța (codurile legislative sunt de inspirație franceză)….

Citeste continuarea articolului pe site-ul Romania Libera.