Category : Articole

Home/Archive by Category "Articole" (Page 4)

Medicii români, eroi ai ­primului mare război

Alexandru Vlad Ciurea

Nenumărate știri și comentarii au umplut internetul după infarctul și salvarea actorului român Florin Busuioc la Spitalul Județean Dolj din Craiova.

O parte au fost, ca de obicei, știri false și s-au constituit într-un nou atac la adresa medicilor. Salvarea actorului a dovedit faptul că lucrurile nu sunt chiar atât de „negre“ cum insistă să le înfățișeze pescuitorii în ape tulburi, din ce în ce mai vocali. Îndrăgitul actor a fost resuscitat cu succes și nu a fost operat de un medic rezident, ci de un medic primar (cea mai înaltă categorie profesională), și toate protocoalele spitalului au fost respectate. Sistemul a funcționat, medicii și-au făcut datoria. Iar sistemul de sănătate funcționează, cu bunele și relele sale, de exact 100 de ani!

Remember cu onoare

Au trecut, iată, 100 de ani de la sfârșitul Primului Război Mondial și desăvârșirea unirii românilor. Este un extraordinar prilej de comemorare și de celebrare totodată. Iar din panopticul celor care s-au jertfit pentru noi nu pot lipsi medicii și ajutoarele lor prețioase, personalul medical. Jertfa a fost grea și în cazul medicilor. Din 2.800 de medici care au luat parte la război, 400 și-au pierdut viața.

Au căzut, de asemenea, peste 2.400 de sanitari români. Unii au pierit pe front, alții au căzut victime epidemiilor de holeră sau de tifos. Dar trebuie știut faptul că întreg corpul medical și-a făcut datoria în tranșee, pe ambulanțe, în triaje de gări, în barăci improvizate sau în unitățile sanitare din spatele frontului. Pentru că au ocupat locul al doilea în categoria pierderilor, după militarii infanteriști (raportat la mărimea unității), Regele Ferdinand a acordat corpului medical dreptul de a purta insigna „armă combatantă“.

Organizarea sistemului sanitar

Într-o lucrare demnă de toată aprecierea, prof. dr. V. Sârbu face un efort de colectare a datelor și de informare asupra celor petrecute în anii aceia cu medicina românească. Unul dintre lucrurile extrem de interesante este legat de Sistemul Sanitar Românesc. Practic, înainte de război acesta era foarte slab dezvoltat.

Dezvoltarea acestui sistem se datorează doctorului Constantin Angelescu. Acesta, școlit la Paris, fusese ministru al Lucrărilor Publice. La 4 ianuarie 1914, pentru că ne pregăteam de război, a primit sarcina să construiască, de la zero, un sistem sanitar cu aplicabilitate militară. În aproape trei ani, a clădit Serviciul Sanitar al Armatei.

Într-un articol pe care l-am găsit în revista „Timpul“ am citit următoarele cuvinte ale doctorului Constantin Angelescu, despre care se spune că respecta și admira mult haina militară: „Eu ­să-mi fac datoria și s-o fac fără discuție“. Iar un coleg de-al său reflecta la rostul prezenței lor pe front: „Ce fac medicii la războiul acesta? (…) Eram puși să culegem roadele tranșeelor. Să scoatem din trupurile sfâșiate de grenade și obuze, din carnea amestecată cu țărâna și glodul șanțurilor, altă viață, bună pentru alte șanțuri“.

Au fost medici eroi și ne vom aminti întotdeauna de ei!

Nu încap într-un articol de ziar numele medicilor care și-au dat viața pentru țară atunci. Dar două nume tot voi aminti!

Doctorul Victor Anastasiu. A fost pilot de avion în război. Apoi a organizat, ca medic-șef, primul spital al Aviației române la Tecuci. Apreciat de Regina Maria, a fost decorat cu „Steaua României“, Ordinul „Regina Maria“, Ordinul „Coroana României“ și „Virtutea Militară“.

Marele poet Vasile Voiculescu era medic de profesie. Tată a cinci copii, a fost medic pe front și a condus un spital mobil. A muncit neîncetat, nici chiar tifosul nu a putut să-l înde­părteze de misiunea pe care și-a asumat-o. A fost decorat cu „Steaua României cu ­spade“.

Memoria medicilor și a sanitarilor care au murit în timpul Primului Război Mondial este onorată de foarte mult timp în România. Toată lumea știe Monumentul Eroilor Sanitari din Piața Operei din București. De aici vine și numele stației de metrou – Eroilor. Monumentul a fost realizat în 1932 și este închinat memoriei medicilor, sanitarilor, surorilor voluntare care au salvat vieți în timpul acelui cumplit război. Pentru cei care nu știu, monumentul a fost ridicat în perioada în care primar al Bucureștilor era Dem. I. Dobrescu.

Revenind la ziua de azi și la evenimentele de la Craiova, nu pot decât să spun că, așa huliți cum sunt de unii oameni, medicii români au fost întotdeauna la datorie. Iar eu unul, ca medic neurochirurg și profesor, mă înclin, cu respect, în fața ­profesionalismului și dăruirii acestora! Iar de 1 Decembrie 2018 voi depune o coroană de flori la ­Monumentul Eroilor Sanitari. Așa se ­cuvine!  

Articolul a fost preluat de pe site-ul: https://romanialibera.ro/opinii/medicii-romani-eroi-ai-primului-mare-razboi-760737

Criza transplantului de organe din România

Alexandru Vlad Ciurea

Luna aceasta, profesorul doctor Horațiu Suciu, directorul Clinicii de Chirurgie Cardiovasculară din cadrul Institutului de Urgență de Boli Cardiovasculare și Trans­plant (IUBCvT) Târgu-Mureș, a anunțat că a efectuat al patrulea transplant de inimă din acest an.

După cum spunea chiar domnia-sa, pentru clinica pe care o conduce, patru transplanturi de inimă în acest an este o performanță notabilă. Dar pentru întreaga țară acest număr, patru, reprezintă foarte puțin. Din păcate, singura clinică din România unde se mai fac asemenea intervenții chirurgicale complexe este cea de la Târgu-Mureș! Deci, Capitala a dispărut de pe harta transplantului cardiac… Este limpede că transplantul românesc este astăzi în suferință. Și nu mă refer doar la transplantul cardiac.

Scurtă incursiune în istoria transplantului românesc

Profesori reputați au participat la punerea bazelor transplantului românesc. În 1958, profesorul Agrippa Ionescu realizează un trans­plant de piele. În 1962 are loc o operație de transplant de cornee, realizată de profesorul Olteanu. Profesorul Eugeniu Proca realizează, în 1980, la Spitalul Fundeni un transplant renal de la un donator în viață (consangvinitate), iar la Spitalul Județean din Timișoara profesorul Petru Drăgan reușește un transplant de rinichi. Primul program de transplant renal din România este pus la punct de către profesorul Mihai Lucan, la Clinica de Urologie a Spitalului Județean Cluj-Napoca (1992).

Dar istoria modernă a transplantului românesc începe practic în februarie 1997. Atunci a fost făcută prima prelevare de la un donator în moarte cerebrală la Clinica de Chirurgie Generală a Institutului Clinic Fundeni. Profesorul Ionel Sinescu pornește, în 1997, programul de transplant renal. În același an, în luna iunie, a avut loc o a doua prelevare la Spitalul de Urgență Floreasca. Au urmat prelevări făcute la Spitalul Bagdasar-Arseni și la Spitalul Județean Târgu-Mureș, dar numărul donatorilor a rămas relativ mic – 20-30 pe an.

În 2003, echipa de la Spitalul Județean Constanța (prof. dr. Vasile Sârbu, dr. Simona Dima) efectuează primul auto-transplant de insule pancreatice.

Numărul donatorilor a crescut după anul 2005, anul înființării Agenției Naționale de Transplant. Numărul donatorilor în moarte cerebrală a crescut, pentru ca în anii 2013 și 2014 numărul acestora să depășească 150. Un merit deosebit îl are doctorul Victor Zota, director și apoi coordonator națio­nal de transplant.

În paralel cu evoluția Agenției Naționale de Transplant, s-au dezvoltat trei programe de transplant renal (Institutul Clinic Fundeni, Institutul de Urologie şi Transplant Renal Cluj-­Napoca), un program de transplant hepatic (Institutul Clinic Fundeni) și două programe de transplant cardiac (Spitalul de  Urgență Floreasca și Institutul de Boli Cardiovasculare Târgu-Mureș). Cu pași mici, dar fermi, transplantul își făcea loc în sistemul de sănătate românesc.

Bineînțeles, victoriile au fost aplaudate și mediatizate pe măsură. Primul transplant cardiac realizat în  octombrie 1999 de către doctorul Șerban Brădișteanu la Spitalul de Urgență Floreasca a fost un eveniment național; o serie de premiere realizate la Institutul de Urologie și Transplant Renal din Cluj-Napoca (prof. dr. Mihai Lucan) și la Centrul de Chirurgie Generală și Transplant Hepatic Fundeni (prof. dr. Irinel Popescu) au fost prezentate pe larg publicului românesc.

Ca urmare, numărul donatorilor a crescut constant și, foarte important, rata de consimțământ al  populației a devenit una dintre cele mai importante din Europa. Pe cale de consecință, a crescut și numărul de operații de transplant. În anul 2013 au fost peste 300 de transplanturi renale în institutele de specialitate din Cluj-Napoca și București. Transplanturile de ficat au ajuns, în același an, la cifra 122 la Institutul Clinic Fundeni. Numărul mare de transplanturi a făcut necesară deschiderea celui de-al doilea program de transplant hepatic, tot la Fundeni, în 2014, iar după aceea un al treilea program a fost deschis la Spitalul Sf. Spiridon din Iași. Mai mult, echipa de la Fundeni a sprijinit deschiderea programului de transplant hepatic de la Chișinău.

„Încă un cui în sicriul transplantului”

Expresia îi aparține fostului ministru al Sănătății, prof. dr. Florian Bodog, care a spus aceste cuvinte în momentul în care directoarea Agenției Naționale de Transplant a sesizat DIICOT pentru că sistemul informatic al Agenției s-a blocat, iar accesul la Registrul Național de Transplant a fost temporar întrerupt. Blocarea unui software a lăsat loc unor speculații extrem de periculoase, vorbindu-se despre „trafic de organe”.

De ce „încă un cui”? Pentru că nu este primul „cui”! După o serie de reușite importante, transplantul românesc a intrat într-o zodie nefericită. O succesiune de evenimente bine mediatizate în ultimii trei ani au pus într-o lumină negativă întreaga activitate de transplant. Amintesc doar câteva: cazul actorului Alexandru Arșinel, mediatizat negativ în mod excesiv, deși era vorba despre un pacient în vârstă și cu riscuri mari, care nu ar fi fost acceptat de alte programe de transplant renal în afara celui de la Cluj-­Napoca; linșajul mediatic la care a fost supus profesorul Mihai Lucan (s-a scris în presă inclusiv despre… kalașnikoave pe coridoarele clinicii); conflictul public dintre fostul ministru al Sănătății, dl Vlad Voiculescu, și managerul Spitalului Sf. Maria, doctorul Narcis Copca, din anul 2016 pe tema acreditării pentru trans­plant pulmonar! După cum s-a dovedit ulterior, doctorul Igor Tudorache a efectuat cu mult succes două ­transplanturi pulmonare la acest spital. Dar răul era deja făcut.

Exemple mai sunt. Cred că niciunul dintre medicii care au făcut transplanturi în România – și care au pornit de la zero în această activitate! – nu a fost „iertat” (vorba aceea – „nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită”). Iar consecințele acestor acțiuni de desființare a acestor medici sunt vizibile: activitatea de transplant a scăzut, numărul donatorilor – de asemenea. Iar listele de așteptare sunt tot mai lungi…

Ce ar fi de făcut? Greu de spălat murdăria împroșcată fără discernământ de pe obrazul  acestor doctori care, pentru mine, sunt de-a dreptul eroi ai profesiunii de medic. Dar nu putem trăi fără speranță. Sper ca noua lege a transplantului aflată, din câte știu, aproape de finalizare să regleze sistemul în așa fel încât să nu permită nici derapaje, nici interpretări eronate sau părtinitoare și interesate. Și mai sper ca acești colegi de breaslă să treacă peste amărăciunea acestor ani și să lucreze mai departe în folosul pacienților lor. Și în folosul nostru, al românilor! 

Articolul a fost preluat de pe site-ul:  https://romanialibera.ro/opinii/criza-transplantului-de-organe-din-romania-758792

Războiul nepermis dintre palate

Alexandru Vlad Ciurea

Palatul Cotroceni și Palatul Victoria sunt într-un război continuu, iar finalul acestuia pare foarte departe.

Nu se întrevede nici măcar un armistițiu. Suspendarea de către președintele Iohannis a discuțiilor din CSAT pe marginea rectificării bugetare sau întâlnirea ratată dintre premierul României, dna Viorica Dăncilă, și președintele Comisiei Europene, dl Jean-Claude Juncker, sunt doar două exemple ale unei situații nepermise, ridicole și păguboase.

Ați putea spune că cele două exemple sunt minore. Poate că par minore, dar în opinia mea cele două situații ilustrează o disperare a unei bătălii între instituții a căror menire este să colaboreze. Este adevărat, politicienii sunt obișnuiți să se lupte între ei (pe banii noștri, desigur). Dar orice război produce victime, iar paroxismul încleștării instituționale face ca victimele să fie românii și România.

Voi face o analogie forțată; să ne imaginăm următoarea situație din domeniul medical: pacientul este pe masa de operație, chirurgul este gata să înceapă operația, dar anestezistul refuză să își facă treaba. Dacă ar începe fără anestezist, pacientul ar muri de durere. Dacă nu intervine, chirurgul își va privi pacientul cum dispare. Iar pacientul întins pe masa de operație îi privește pe amândoi și nu înțelege ce se întâmplă. Nu înțelege ce i se întâmplă! Desigur, în medicină o astfel de situație este imposibilă!

În viața noastră politică și instituțională este, iată, posibil orice. Nu vreau să mă pronunț asupra regulilor și procedurilor, și privesc lucrurile doar din perspectiva bunului-simț. Când rectificarea bugetară este obligatorie, membrii CSAT, în frunte cu președintele țării, aveau obligația să nu se ridice de la masa negocierilor până când nu ajungeau la o concluzie comună. Rectificarea bugetară trebuia făcută. Fără bani nu există salarii, pensii, investiții etc. Este adevărat, Guvernul și-a asumat rectificarea fără avizul CSAT, iar președintele României a rămas cu supărarea pe situație. Dar nu este normal. Chiar dacă nu se suportă, „locuitorii“ celor două palate trebuie să se așeze la aceeași masă și să lucreze în folosul celor care i-au instalat în fotoliile confortabile din Dealul Cotrocenilor și, respectiv, din Piața Victoriei.

Același lucru îl spun și despre situația neplăcută creată cu ocazia sum­mit-ului „Inițiativa celor Trei Mări“. La acest eveniment au participat şefi de stat şi reprezentanţi ai acestora din 12 ţări din Europa Centrală şi de Est: Austria, Bulgaria, Croaţia, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia, Slovenia şi Ungaria. Președintele Comisiei Europene, dl Jean-Claude Juncker, a participat și domnia-sa. Trebuia să fie întâmpinat, la Aeroportul „Henri Coandă“, de premierul României. Întâlnirea nu a mai avut loc, iar din cele relatate de mass-­media eu, unul, am înțeles următoarele: avionul a aterizat mai devreme de ora stabilită, ofițerii Serviciului de Pază și Protocol l-au preluat pe înaltul oaspete de la scara avionului și au plecat cu acesta, iar premierul român, care pornise spre aeroport, s-a întors din drum. Pot înțelege că un avion aterizează mai repede, dar nu înțeleg de ce nu l-au condus pe dl Juncker la salonul oficial. Și, mai mult, nu am aflat cine l-a întâmpinat pe oaspete. Un ofițer SPP? Un funcționar de la Cotroceni?

Jurnalele de știri au vuit în acele zile. Presa ostilă coaliției aflate la guvernare a împroșcat-o cu noroi, din nou, pe dna Dăncilă. Presa ostilă Cotrocenilor i-a acuzat pe președinte și pe șeful SPP că au „complotat“ să îl „ridice“ de la Otopeni pe musafir ca să nu dea ochii cu una dintre gazde. Acuzațiile au curs de ambele părți și nimeni nu și-a cerut scuze și nu a încercat să repare situația. Premierul nu a participat la summit, iar obrazul României a fost din nou pătat.

Se spune că pentru a putea fi un bun politician ­trebuie să fii capabil să înghiți o broască! Cu alte cuvinte, chiar dacă nu îți place interlocutorul, chiar dacă lucrurile pe care trebuie să le discuți îți repugnă, calitatea de politician, adică de reprezentant al poporului, te obligă să suporți și, vrei-nu vrei, să muncești și să găsești soluții pentru orice problemă.

Trupele celor care conduc România sunt, cum ­spuneam, într-un război total. Nu vor cu niciun chip să lucreze împreună pentru binele oamenilor care i-au votat. Iar cel mai trist lucru este faptul că una dintre căpeteniile războinice este chiar persoana care are în fișa postului PACEA! Cel responsabil cu moderarea, cel obligat să facă primele demersuri pentru ridicarea steagului alb este președintele. Chiar dacă este angrenat în pregătirea viitoarelor alegeri, președintele țării, dl Klaus Werner Iohannis, ar trebui să fie „înțeleptul“ nostru și să aducă pacea în această perioadă încrâncenată. Din păcate, domnia-sa preferă să fluture sabia, lăsând ramura de măslin să putrezească prin cine știe ce debara a Palatului ­Cotroceni!  

Pentru familia creștină!

Profesor Doctor Alexandru Vlad Ciurea
Actualizat: 06.09.2018 
Profesor Doctor Alexandru Vlad Ciurea

Ne place sau nu, societatea europeană de azi (postmodernă, după definiția unor gânditori) este rezultatul evoluției creștine. Legile, morala, duminica, educația, căsătoria și o grămadă de alte lucruri care ne determină sunt, direct sau indirect, creștine.

Postmodernitatea, evoluția spectaculoasă a mijloacelor de informare și comunicare, faptul că granițele s-au deschis, democratizarea evidentă a vieții politice ne-au schimbat modul de funcționare. Suntem mai dinamici, mai liberi și, pe cale de consecință, mai liberi în gândire. Ceea ce este, în definitiv, un lucru foarte bun!

La fel de adevărat este că nu s-a schimbat chiar toată existența noastră. Mâncăm tot de trei ori pe zi, bem apă când ne este sete, iar când vine timpul, ne căsătorim și facem copii. O să spuneți că sunt nuanțe la acest capitol și voi fi de acord: medicina a progresat, există soluții medicale și pentru cuplurile care nu pot avea copii pe cale naturală. Dar, în esență, mama este femeie, tatăl este bărbat, iar o familie împlinită presupune și mamă, și tată. Dincolo de excepțiile (cel mai adesea, dramatice) pe care le reprezintă familiile monoparentale, familia presupune și mamă, și tată.

Anii din urmă ai (post)modernității au reprezentat însă și o bătălie împotriva discriminării de orice fel, inclusiv cea sexuală sau de gen (aici lucrurile sunt puțin mai complicate, este vorba despre oameni care simt că aparțin celuilalt gen decât cel în care s-au născut sau sunt chiar… fără gen). Manifestările publice împotriva discriminării persoanelor homosexuale s-au întețit. Gândirea secolului 21 nu mai acceptă astfel de discriminări. Românii, toleranți conform tradiției, sunt dispuși să spună că nu este treaba lor ce face fiecare în dormitorul propriu.

În toamna anului 2015, asociația numită Coaliția pentru Familie a propus revizuirea Constituției României și redefinirea căsătoriei. „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.” Coaliția pentru Familie consideră necesară o clarificare: „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între între un bărbat și o femeie, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor”. În loc de „soți” – „bărbat și femeie”.

Pentru schimbarea Constituției este nevoie de un referendum. Coaliția a strâns peste 3 milioane de semnături de susținere. Camera Deputaţilor a adoptat, în mai 2017, iniţiativa cetăţenească de revizuire a Constituţiei care prevede că familia se întemeiază pe căsătoria între un bărbat şi o femeie, şi nu între soţi. Comitetul Executiv al PSD a votat în favoarea demersului şi a stabilit ca data la care să fie organizat referendumul să fie ziua de 7 octombrie. Intrăm, cum s-ar spune, în linie dreaptă!

Concomitent, activitatea publică a fundațiilor și asociațiilor care reprezintă și apără drepturile comunității LGBT (acronimul care se referă la colectivitatea lesbiană, gay, bisexuală, transsexuală și intersexuală) s-a intensificat. Într-un fel, dorința acestor semeni ai noștri de a le fi respectată orientarea sexuală – deși nu văd de ce ar trebui acesta să fie un subiect public!? – este normală. Au aceleași drepturi și obligații ca și noi, ceilalți, au performanțe profesionale, științifice sau artistice. Sunt buni vecini, prieteni, cresc câini și pisici. Societatea modernă s-a adaptat. Poate nu le acceptă toată lumea, dar persoanele homosexuale nu sunt în pericol pe stradă și nu pot fi date afară din serviciu pentru că sunt diferite.

Contradicția apare atunci când comunitatea LGBT și susținătorii săi militează pentru căsătoria dintre persoanele de același sex. O parte din argumentele lor pot fi luate în considerare: cuplurile homosexuale să poată contracta împrumuturi bancare sau să poată să își moștenească bunurile după decesul unuia dintre ei – ca să dau doar două exemple. Deși aceste aspecte pot fi clarificate la un notar, poate că societatea ar putea face mai mult pentru ei și să recunoască într-un fel sau altul acest parteneriat. Este o chestiune de dorință a doi oameni care formează, orice am zice noi, un cuplu.

În acest context, definirea familiei ca fiind unirea dintre bărbat și femeie este cu atât mai necesară. Această uniune formează familia în sensul ei adevărat. Nașterea copiilor, creșterea și educarea lor sunt atribute doar ale familiei. Nu cred deloc în „părinții” de același sex (cine este mama și cine este tata?; cum îi putem defini sau deosebi?), iar ieșirea din matca noastră ortodoxă, chiar dacă ar părea în pas cu vremurile postmoderne, nu ar face decât să altereze condiția noastră de oameni normali.

Ca cetățean, ca medic și profesor de medicină la UMF Carol Davila, resping orice discriminare și susțin dreptul fiecăruia de a se defini și trăi după propria vrere. Dar resping, totodată, excesele de orice fel – de la violență la discriminarea pozitivă forțată. La referendum, voi susține definiția normală a căsătoriei, faptul că aceasta este unirea dintre un bărbat și o femeie!

Articolul a fost preluat de pe site-ul: https://romanialibera.ro/opinii/pentru-familia-crestina-750748

Alimentele care ne țin creierul sănătos


<object type='application/x-shockwave-flash' style='width:500px; height:300px;' data='https://www.yohttps://www.youtube.com/watch?time_continue=8'>
<param name='movie' value='https://www.yohttps://www.youtube.com/watch?time_continue=8' /> </object>



Organismul nu dă rezultate noaptea. Degeaba bem cafele(…). Ciocolata neagră e foarte bun antioxidant, are glucoză care se duce exact în creier. Mâncarea trebuie să fie ușoară. Peștele, uleiul de măsline, salatele fac bine creierului.

Videoclipul de mai sus se gaseste pe site-ul: https://www.youtube.com/watch?time_continue=8&v=yyq_7sK-ikM

Stresul distruge creierul. Prof. dr. Vlad Ciurea: „Nu avem voie să facem în grabă lucrurile”

Stresul distruge creierul, susține prof.dr. Vlad Ciurea.

„Graba strică treaba. Nu avem voie să facem în grabă lucrurile(…). Organismul nu poate porni rapid, trebuie treptat să se pornească”, a declarat el la emisiunea „Voi cu Voicu”.

ADVERTISEMENT

Potrivit lui, „trezitul devreme e benefic”.

„Dacă avem capacitatea să nu ne enervăm, reușim să nu ajungem la stări conflictuale. Pierzi neuroni în stările conflictuale și îți scade imunitatea. Pierdem un neuron pe secundă și totuși avem neuroni să trăim 300 de ani”, a mai spus Vlad Ciurea.

Aflați mai multe informații urmărind materialul video de mai sus!

Articolul este preluat de pe site-ul: https://www.antena3.ro/life/viata-sanatoasa/stresul-distruge-creierul-prof-dr-vlad-ciurea-nu-avem-voie-sa-facem-in-graba-lucrurile-484842.html

Pentru un stat puternic

Alexandru Vlad Ciurea
29.08.2018
Alexandru Vlad Ciurea

În anul 55 înainte de Hristos, Cicero a rostit unul dintre cele mai scurte și mai rezonante discursuri:

             „Bugetul trebuie echilibrat, tezaurul trebuie reaprovizionat, datoria publică trebuie micșorată, aroganța funcționarilor publici trebuie moderată și controlată. Ajutorul dat altor țări trebuie eliminat, pentru ca Roma să nu dea faliment. Oamenii trebuie să învețe din nou să muncească, în loc să trăiască pe spinarea statului”.

            Chiar și după 2.073 de ani, discursul lui Cicero se potrivește lumii noastre. O lume tânără, care își caută încă identitatea democratică după 28 de ani de la ieșirea din comunism. O lume în care nu toate  generațiile au înțeles și și-au asumat schimbarea. Au rămas și reflexele vechi, de supraviețuire cu privirea în pământ, dar s-au creat și obiceiuri noi, unele care ajung până la contestarea extremă a statului român de azi. Pe bună dreptate, statul român este dator cetățenilor săi din simplul motiv că nu  funcționează la nivelul de performanță la care ne-am dori. Iar când afirm acest lucru, mă refer la nivelul de performanță firesc pentru un stat european în secolul 21.

Ce fel de stat ne dorim?

            Întrebarea este pragmatică, nu implică prea multă filozofie (deși, cu siguranță, s-ar putea scrie tomuri întregi pe acest subiect). Iar întrebarea are câteva răspunsuri simple și clare. Un stat performant impune drepturi şi obligaţii pentru toţi cetățenii săi. Fără favoritisme, fără excepții și fără discriminare. Iar drepturile și obligațiile sunt aceleași și pentru administraţie, mediu de afaceri sau sindicate.

           Un stat performant cultivă munca. Caută să pună în valoare calitățile și pregătirea cetățenilor și lucrează pentru a crea locuri de muncă pentru aceștia. În aceeași ordine de idei, investește în oameni: investește în educație, în cultură, în sănătate. Are grijă de copii, construiește politici sociale moderne și investește în dezvoltarea economică (direct sau atrăgând investiții). Are grijă de viitor – în sensul conceptului de dezvoltare durabilă – și este permanent deschis către tot ce este nou, modern, constructiv.

            Un stat performant comunică permanent cu cetățenii săi. Încurajează libertatea de exprimare și mass-media, oricare ar fi acestea. Condiția este ca mass-media să își respecte propriile reguli de funcționare.

 De ce nu merg lucrurile?

            Cele câteva lucruri pe care le-am descris fac parte din programul electoral al oricărui partid. Desigur, cu accentele puse diferit: teoretic, dreapta propune un stat mic și cât mai puțin implicat în viața oamenilor, stânga propune un stat de dimensiuni mai mari și mai implicat în ajutorarea celor care trăiesc mai greu. Tot teoretic, cele două formule de construcție statală alternează, fiecare având momente istorice mai  potrivite.

            Desigur, nu putem limita evoluția politică doar la cele două curente mari – social-democrație și liberalism. Au apărut și apar continuu noi mișcări politice care, în funcție de susținătorii lor la vot, capătă acces la putere, deci la guvernarea statului. Nu le mai menționez aici, sunt cunoscute, le găsim și în Europa, și în Parlamentul României sau pe lista partidelor care au intrat în competiția electorală, dar nu s-au „calificat”.

            Cu toate că premisele jocului democratic – puterea se alege prin vot! – sunt îndeplinite, în România lucrurile se mișcă extrem de greu. Statul român este tulbure și tulburat, iar apărarea statului – care presupune, în primul rând apărarea cetățenilor săi – este extrem de fragilă.

 Statul român a fost și încă este condus prin pârghii secrete și ilegale

            În opinia mea, dar nu numai a mea, cea mai importantă slăbiciune a statului român este amestecul abuziv și împotriva interesului public al serviciilor de informații în munca altor instituții ale administrației. Iar componenta cea mai importantă a acestui amestec este cea de la nivelul procurorilor și judecătorilor. „Câmpul tactic din justiție”, după cum îl numea chiar un înalt ofițer SRI, a servit interesele unor grupări politice care, odată ajunse la putere, au folosit instituțiile speciale și justiția pentru propriile interese. Iar cine nu a executat ordinele primite a avut de suferit. Am aflat recent, dintr-un raport al Inspecției Judiciare, că peste 60% dintre procurori și judecători erau cercetați penal. Cu toate acestea, au fost lăsați în funcții, au fost lăsați să scrie rechizitorii și să dea sentințe judecătorești. Oare de ce? Ca să poată fi controlați? Întreb retoric, subteranele statului nostru sunt bine închise, nu știu dacă va putea răspunde cineva. 

            Concomitent, „câmpul tactic” s-a extins și în sfera afacerilor. Pe scurt, grupuri de interese nelegitime au ajuns la controlul pârghiilor statului și au dobândit bani și putere. Iar rezultatul este un stat slab, incapabil să se apere și să apere interesele cetățenilor săi. Un stat ai cărui lideri se detestă și exprimă acest lucru fără nicio jenă pe micul ecran. Un stat divizat, care cu greu poate îndeplini așteptările cetățenilor săi. Un stat care funcționează greoi și comunică prost. Un stat în care munca nu este neapărat o valoare, libertatea este adesea greșit înțeleasă, iar mass-media nu lucrează pentru interesul public. Ce ar fi de făcut? După cum am scris, nu ar fi foarte complicat. Poate ar fi momentul unor consultări ale președintelui cu partidele politice parlamentare și cu Guvernul. Fără dispreț și fără aroganță. Românii merită un stat coerent, corect și puternic.  

Articolul a fost preluat de pe site-ul: https://romanialibera.ro/opinii/pentru-un-stat-puternic-749665

România și delirul dezbinării

Profesor Doctor Alexandru Vlad Ciurea

22.08.2018

Profesor Doctor Alexandru Vlad Ciurea

        Scindarea româno-română a devenit atât de puternică, încât nu a mai contat decât URA! Instincte primare s-au rostogolit de pe Internet pe pavajul din Piața Victoriei, iar sloganul comunist „Cine nu e cu noi e împotriva noastră!” a devenit singura rațiune de a funcționa.

        Cum a început? A început demult. Adrian Năstase, în duelul electoral pe care l-a avut cu cel care avea să îl învingă și să devină președinte, Traian Băsescu, a vorbit despre „două Românii”. Traian Băsescu a confirmat, tot atunci, acea realitate. Apoi a câștigat alegerile, a fost președinte de două ori la rând, dar nu a lucrat pentru concilierea dintre cele „două Românii”. Preocupat de menținerea puterii, susținător evident al fiicei sale Elena, dispus să apeleze la „soluții imorale”, președintele Băsescu s-a concentrat pe instrumentele pe care a putut să le controleze – serviciile de informații și parchetele – și și-a reglat tirul împotriva oponenților politici prin Consiliul Suprem de Apărare a Țării. Nenumăratele „protocoale” încheiate de serviciile de informații cu alte instituții ale statului și „câmpul tactic” extins în justiție dovedesc din plin acest lucru. Așa s-a creat și întărit „statul paralel”, un „instrument” prin care s-a condus și dezbinat această țară… De ce? Răspunsul se află în accesul și menținerea la putere a unor grupuri de interese ilegitime!

        În același timp, Parlamentul a funcționat mai degrabă ca o sursă de sinecuri pentru membrii săi sau ca o pavăză împotriva cercetării penale a acelora dintre aceștia care au comis ilegalități. Iar guvernele, toate, au performat mereu la „limita de avarie”.

        Liderii politici sau conducătorii de instituții aveau nevoie să compenseze lipsa de activitate economică, socială sau politică. Și singurul lucru pe care au știut să îl facă a fost să denatureze realitatea folosindu-se de mijloacele de (dez)informare în masă.  Așa au apărut liderii de opinie și ziariștii partizani. Iar acești profesioniști ai cuvântului scris, ai imaginii de televiziune sau ai internetului au invadat spațiul public cu jumătățile de adevăr convenabile fiecăruia. Atât de mult s-au implicat încât, sunt convins, mulți dintre ei și-au pierdut echilibrul, calitatea care îi face pe jurnaliști cei mai buni apărători ai societății. Câinele de pază al democrației latră și mușcă (la ordin?!) doar în câte o direcție. „Să transformi câinii de pază ai democrației în hiene mi se pare prea mult!”, a spus la un moment dat Octavian Paler. Dacă v-ați uitat la televizor vineri seară sau dacă ați citit presa, ai fi zis că sunt relatări de la două evenimente diferite. Am văzut lideri de audiență care au scăpat de sub propriul control, delirând aproape patologic!

      După „președintele-jucător” Traian Băsescu, președintele aflat în funcție, Klaus Iohannis, a preferat rezerva. Președintele a ignorat nevoia de comunicare a oamenilor. A preferat exclusiv statutul de funcțio­nar, a refuzat să se implice într-un management real al schimbării stilului de  funcționare al instituției prezidențiale moștenit de la predecesorul său. Corect, pe de-o parte.  Dar, mai degrabă detașat, Klaus Iohannis a intervenit în discordiile publice în mod subiectiv. Chiar dacă, prin Constituție, președintele este deasupra intereselor partidelor politice, nimeni nu poate să se prefacă și să renunțe la o bună colaborare cu partidul care l-a ajutat să devină numărul 1 în stat. Ar fi absurd să îi cerem acest lucru și nu la acest tip de subiectivitate mă refer. Dar există clar o lipsă completă a echilibrului pe care îl implică demnitatea de președinte de țară. Klaus Iohannis a profitat de crize fie pentru a-și instala „guvernul meu”, după dezastrul de la Colectiv, fie pentru a se face remarcat electoral anul trecut, cu ocazia protestelor împotriva Ordonanței 13.

        Președintele a funcționat în aceeași cheie și acum. A condamnat exclusiv Jandarmeria, nu și pe huliganii care s-au manifestat violent și care au provocat distrugeri; sigur, aceștia nu reprezintă diaspora. A preferat o postare pe o rețea de socializare, și nu o intervenție în direct, la orice televiziune, în care să apeleze la calm. Ar fi fost cel mai corect lucru de făcut în acele momente! Din nou, a profitat de o situație de criză pentru a-și pregăti candidatura pentru cel ­de-al doilea mandat.

       Partidele opoziției, mici și incapabile de un discurs articulat în Parlament, au făcut același lucru. Liderii lor au profitat de violențe ca să se „vadă” în spațiul public. Încearcă, toți aceștia, să se legitimeze prin crize, pentru că prin vot nu au putut să o facă.

       La rândul lor, PSD și ­ALDE comunică prost. Deși au câștigat guvernarea prin luptă corectă, electorală, deși au pus pe masă un program de guvernare care pare coerent, cele două partide nu au reușit să clădească o punte între cele două Românii… Chiar dacă au implementat o serie de măsuri de creștere economică, chiar dacă au susținerea pensionarilor, chiar dacă au crescut ­salariile medicilor, au o problemă de asumare a comunicării deschise cu toți românii. Li se reproșează apetența pentru legile ­justiției, li se reproșează prezența în spațiul public a unor lideri cu discurs ­limitat sau care depășește limitele bunei-­cuviințe. Aceste partide guvernamentale ar trebui să-și rezolve problemele de comunicare – și nu numai! – cât mai repede.

          Iar ceea ce cred eu că avem de făcut noi, ceilalți: până nu ne vom da în cap pe stradă unul altuia, să învățăm să privim lucrurile cu echilibru. Violența stârnește violență! Dacă dorim să salvăm această țară pentru copiii și nepoții noștri, rațiunea, credința, bunul-simț și cei șapte ani de acasă trebuie să fie instrumentele noastre de bază, fie că vorbim între noi, fie că ne exprimăm în presă sau pe internet. Altfel, vom deveni cu toții victime ale unui delir care nu se va sfârși niciodată și de care se va găsi întotdeauna cineva care să profite.

      Articolul a fost preluat de pe site-u:  https://romanialibera.ro/opinii/romania-si-delirul-dezbinarii-748518

Insulta alienează, oricare ar fi aceea și oricine ar rosti-o!

Alexandru Vlad Ciurea

         

           A ales, în loc de număr, o expresie mai mult decât trivială. Autoritățile suedeze nu au avut nicio obiecție, personalizarea numărului de înmatriculare este legală, chiar dacă literele alcătuiesc, cum spuneam, o expresie trivială în limba română; nu erau obligați să o traducă. Putea, oare, să scrie „domnul“ o asemenea expresie în limba  suedeză (sau engleză)? Mă îndoiesc de faptul că ar fi primit un astfel de număr de înmatriculare. Cetățeanul a purces apoi spre țara-mamă cu autoturismul său, iar numărul de înmatriculare a devenit cunoscut în toată România.

            Asist, recunosc, cu uimire cum insalubritatea în exprimare a luat un avânt extraordinar. Presa, comentatorii de orice fel, mediul online, textele, imaginile, fotografiile – toate mijloacele de comunicare reproduc în valuri și în nenumărate variante expresia vulgară pusă pe plăcuțele de înmatriculare. De parcă întreaga construcție socială a României ar fi trivială, murdară, insultătoare. Tot cu uimire am citit că „domnul“ își plimba copilul de 8 ani cu mașina deja celebră! Mă întreb: ce înțelege copilul?

            Apărătorii așa-zisei libertăți de exprimare par netulburați. Acuză Poliția, care a confiscat acele plăcuțe de înmatriculare, că a comis un abuz. Delirul a urcat la cote inimaginabile: se vorbește de dictatură, de atac asupra dreptului la libera exprimare sau de curajul unui protest afișat pe bara mașinii! Iar omul cu pricina își plimba copilul cu autoturismul bine inscripționat! Oare cum i-a explicat celui mic demersul său?

            Citesc opinii favorabile insultei, în care aceasta este explicată prin apogeul la care ar fi ajuns nemulțumirea față de Guvern și față de liderii politici ai PSD. Nume importante din publicistica noastră încearcă astfel să justifice insulta, să „îmblânzească“ gestul degradant făcut de acest muncitor care trăiește, culmea, într-o țară renumită pentru nivelul ei de civilizație.

            Din păcate, ploile abundente de vară nu pot spăla degradarea acestor zile înverșunate. Ura merge mână în mână cu înjurătura, iar vorbele grele se multiplică necontenit. Trăim, parcă, dictatura limbajului murdar al mahalalei. De ce?

            Insulta alienează, indiferent de ce ar spune apărătorii acestui mod de exprimare. Ființa umană se ghemuiește în mocirlă, aruncă pe fereastră școala, cei șapte ani de acasă, regulile de comportament. Nu mai contează decât orgoliul de a fi aplaudat pentru o enormitate care nu cred că îi caracterizează pe toți cei care protestează politic. Nici pe cei care încearcă, doct, să legitimeze gestul unui om care, cum spuneam, nici măcar nu trăiește în România. Este aici o aplecare spre șmecherie, spre obținerea unui profit nedemn, spre folosirea unui individ fără prea multă educație, dar suficient de grobian ­să-și poarte public, pe mașină, trivialitatea.

           Am citit într-un ziar un text al scriitorului Mircea Cărtărescu. Un om de cultură care s-a disociat de iubitorii de expresii vulgare. „Dacă veniți cu «… PSD», pe mine să nu contați. A da … înseamnă, fără-ndoială, în imaginaţia primitivă a junilor din galerii, a umili femeia, a o pune la locul ei, a te reasigura că «toate sunt târfe», că «femeia nu e om», adică a-ţi exercita, sadic, puterea asupra ei. Acest raport de putere şi umilire e trans­ferat şi în zona confruntării sportive. «I-am avut», «le-am tras-o», «le-am dat…» e aici sinonim cu «i-am învins». Ceea ce mai arată o dată, dacă mai era nevoie, că sexismul, rasismul, şovinismul merg întotdeauna împreună în largile populaţii declasate produse de comunism, care, la rândul lui, a preluat şi augmentat vechi moduri de gândire tribale“. Scriitorul a postat acest text pe contul lui de Facebook. Nu știu de ce l-a șters după o vreme.

            Revin și spun: insulta ­alienează. Și cel care o rostește, și cel care o aprobă pun, de fapt, umărul la ­degradarea noastră, a tuturor. Nu ­câștigă nimeni din acest joc murdar: nici opoziția, nici oamenii care protestează, nici puterea, nici ­Guvernul. Pierdem toți. Devenim, pe zi ce trece, mai meschini și mai săraci ca ființe umane. 

REMEMBER GHEORGHE MARINESCU (1863-1938)

 PIONEER AND FOUNDER OF THE ROMANIAN SCHOOL OF NEUROLOGY

Assoc. Prof. Aurel Mohan MD. PhD1, Stud. Andrei Alexandru Marinescu2, Prof. Adrian Cotirlet MD. PhD3, Assoc Prof. Vicentiu Saceleanu MD. PhD4 and Prof. Dr. PhD. MSc. Alexandru Vlad Ciurea2,5

  1. University of Oradea, Faculty of Medicine, Department of Neurosurgery; Bihor County Emergency Hospital, Department of Neurosurgery, Oradea
  2. University of Medicine and Pharmacy “Carol Davila”, Bucharest
  3. “Vasile Alecsandri” University, Bacau; Department of General Surgery, Moinesti Emergency Hospital, Bacau
  4. Sibiu County Emergency Clinical Hospital, Department of Neurosurgery, Sibiu
  5. Sanador Clinical Hospital, Department of Neurosurgery, Bucharest

Correspondence author: Andrei Alexandru Marinescu: marinescu.andrei.alex@gmail.com

ABSTRACT

The celebrated personality of the well-known Romanian scientist Gheroghe Marinescu must not be forgotten. 80 years have passed since the passing of the founder of the Romanian school of neurology and his work is still relevant for the modern medicine. His discoveries in the clinical, histopathological and lab research fields are considered classics in the neurological sciences. We must not forget his contribution to the first medical documentary.

The Romanian school of neurology and neurosurgery pays tribute to this great international personality whose work and accomplishments still lights the road to knowledge.

Key-words: Gheorghe Marinescu, neurology, Romanian medicine, history

LIFE AND EDUCATION

“In our country there should be no young man, student, doctor, biologist nor a man who wishes to have a general culture and to know our countries cultural development that will ignore the life of this exceptional man. Indeed, it`s about an extraordinary man, whose work represents the fruit of the nation’s genius.” – Acad. C. I. Parhon (1874-1969) about Gheorghe Marinescu.

 

Recognized today as the father of Romanian neurology, Academician Gheorghe Marinescu (1863-1938) (Photo 1) is one of the Romanian personalities who advanced considerably the medical sciences both nationally and internationally.

Articolul a fost scris sub indrumarea Prof. A. V. Ciurea.