Category : Articole

Home/Archive by Category "Articole" (Page 7)

 

Apa, săpunul și drepturile pacienților

Profesor Doctor Alexandru Vlad Ciurea
Profesor Doctor Alexandru Vlad Ciurea

Precizez de la bun început că orice acțiune – medicală sau nu, dar care are loc într-un spațiu medical – este responsabilitatea medicului curant și a echipei sale.

Este adevărat, sunt cazuri în care pacientul greșește, este agresiv verbal sau chiar violent, dar responsabilitățile și vinovățiile în aceste cazuri sunt stabilite prin lege și țin de alte instituții. Dar o discuție despre drepturile pacienților, așa cum se poartă în spațiul public, trebuie privită cu mai multă atenție și este mult mai amplă decât prezentarea în media a unor filmări cu telefonul mobil despre medici nervoși sau incorecți. Nu apăr pe nimeni, este foarte bine că aceste cazuri sunt reflectate public pentru că duc (sau ar trebui să ducă) la însănătoșirea sistemului. Dar drepturile pacienților înseamnă mai mult decât atât.

Sistemul de sănătate este, prin definiție, un sistem-suport al -societății

Sistemul de sănătate este un sistem sensibil din toate punctele de vedere. Societatea modernă i-a  încredințat o misiune amplă, iar această misiune nu este doar aceea de a funcționa corect și coerent în procesul de tratament al pacienților, cu tot ce presupune acesta – de la diagnostic la vindecare.  

Sistemul funcționează normal și în deplină compatibilitate cu nivelul de civilizație al mileniului trei atunci când, prin strategia sa, sunt stabilite o serie de obiective majore, cum ar fi: creșterea ponderii prevenției, creșterea speranței de viață, scăderea mortali-tății și a morbidității infantile, prevenția accidentelor vasculare cerebrale și a celor coronariene sau reducerea duratei de indisponibilizare medicală. Și nu doar acestea, dar mă opresc aici deocamdată. Ceea ce trebuie înțeles este faptul că o societate sănătoasă este direct determinată de obiectivele mari asumate prin sistemul de sănătate. În plus, politicile publice din domeniul sănătății trebuie integrate cu cele din alte domenii, mai mult sau mai puțin apropiate de sistemul de sănătate.

 

Dar multe dintre împlinirile sau neîmplinirile funcționării normale a sistemului de sănătate țin de pacient în mod -direct. -Folosirea săpunului și a pastei de dinți sunt doar două exemple aparent banale, dar care definesc o realitate, din păcate, tristă. Aceeași tristă realitate care produce consecințe grave prin nerespectarea regulilor de circulație sau a normelor de protecția muncii. Lipsa de educație sau inconștiența de a refuza regulile produc pacienți din ce în ce mai gravi.

Desigur, există și cazuri în care comportamentul medicului este deficitar, incorect sau chiar agresiv. Am văzut chiar, la un post de televiziune, o invitație adresată telespectatorilor să trimită înregistrări cu astfel de situații. Parcă ar dori să construiască o bază de date a neregulilor. De acord, este condiția presei să fie „câine de pază al democrației”. Dar referirea doar la aceste aspecte, fără o înțelegere profundă și fără o cunoaștere largă a realității, este incompletă. Aș dori sincer o inițiativă în urma căreia să fie adunate mărturiile pozitive și mulțumirile pacienților adresate medicilor care i-au tratat. Care bază de date ar fi mai mare?

Relația medic-pacient este una extrem de complexă

Progresul societății românești, progresul tehnologiilor de comunicare, acum accesibile oricui, a făcut ca dezbaterea despre drepturile pacienților, așa cum am arătat deja, să capete am-ploare. Nu voi insista acum asupra dreptului pacientului de a-și alege medicul. Nici asupra dreptului la o a doua opinie, o chestiune pe care am încurajat-o mereu. Vreau să mă refer în cele ce urmează la relația directă dintre medic și pacient.

Pacientul este un om aflat într-o situație de viață dificilă. Pentru tratarea suferinței sale sunt alocate resurse materiale și umane. Resurse de specialitate pentru care, de regulă, pacientul a plătit în avans o contribuție la sistemul asigurărilor de sănătate. Din perspectivă medicală, pentru pacient există, se dezvoltă și se îmbunătățesc constant protocoale, rețete, echipamente, tratamente, unități spitalicești etc.  

Pacientul suferă fizic și psihic, iar familia și rudele sale sunt afectate. Aceștia intră în contact cu medicul încărcați de tensiune negativă. Medicul este, de regulă, un profesionist antrenat, care poate gestiona mai multe situații de relaționare cu pacienții (și, de multe ori, cu familiile acestora) într-o zi de muncă. Adesea, un medic consultă zeci de pacienți într-o zi – diferiți ca situație medicală, educație, comportament, atitudine. Este adevărat, lăsați singuri, -uneori medicii cedează. Prin urmare, chestiunea relației medic-pacient ține de educația și caracterul fiecăruia. Medicul este obligat prin natura meseriei sale să facă față oricărei situații. 

Dar reglajul acestei relații în cabinet, în clinică sau în spital ține direct de managementul unității  medicale. Un manager performant de unitate medicală știe cum să organizeze funcționarea acesteia astfel încât să nu fie posibile derapajele. Am să vă dau un exemplu din Elveția legat de organizarea consultului de specialitate. Aceasta durează cel puțin 15 minute, iar timpul și spațiul sunt organizate astfel încât să nu permită supraaglo-merarea sau stresarea corpului medical. Iată de ce este extrem de importantă selecția corectă și instalarea în funcție a unor manageri performanți. Practic, relația medic-pacient și chestiunea drepturilor pacienților sunt părți componente ale unui lanț decizional care începe de la guvernare și se încheie cu oricare pacient. Chiar și cu acela care nu iubește apa și săpunul.

Prof. Univ. Dr. MSc Alexandru Vlad Ciurea  

 

Ți-e frică, doctore?

Văzând comentarii ale cititorilor la articolele din presă legate de scandalurile care au zguduit lumea medicală în ultimele zile, mi-a atras atenția o întrebare adresată unui medic cunoscut, pus sub acuzare de procurori.

 

            Nu contează persoana acelui medic. Dar întrebarea era cumva înfricoșătoare. Parcă se simțea, dincolo de indignare, o amenințare în spatele cuvintelor. „Nu ți-e frică, doctore?“

            Evident, întrebarea completă ar fi fost: „Nu ți-e frică, doctore, că vei fi prins și că vei fi pedepsit?“.

            Lipsa precizărilor din întrebarea acelui cititor m-a făcut să mă gândesc la relația dintre sentimentul de teamă și profesiunea de medic.

            Dincolo de situația în care încalcă legea, care ar putea fi motivele pentru care frica s-ar putea cuibări în sufletul unui doctor? Despre ce fel de frică am putea vorbi? De cine ar trebui să se teamă medicul?

Practicarea medicinei presupune un lung proces de învățare

            Școala de medicină este una dintre cele mai lungi, iar specializările și calificările succesive în profesiune se dobândesc în foarte mulți ani. Respon­sabilitatea medicului – aceea de a vindeca o ființă umană – este o chestiune direct dependentă de capacitatea de învățare, de timpul petrecut în școală și apoi în spital. Iar procesul de învățare nu încetează niciodată de-a lungul exerci­tării profesiunii.

            Există foarte multe cursuri de specializare și supraspecializare în care se învață tot ce apare nou în fiecare disciplină chirurgicală. Toți chirurgii sunt îndemnați să își certifice calificările, să își îmbunătățească  pregătirea prin aceste cursuri, atât în țară, cât și în străinătate. Iar instruirea nu se termină niciodată.

            Relația medic-pacient este o relație specială. Pacientul i se încredin­țează medicului cu totul. De la simpla respectare a recomandărilor și rețetelor de medicamente până la „abandonul“ în mâna chirurgului, pacientul îl creditează total pe medic. Încredințându-și viața lui sau a apropiaților lui, pacientul sau rudele acestuia îl încarcă pe medic cu o foarte mare respon­sabilitate. Oare poate naște această responsabilitate un sentiment de teamă? Eu nu cred. Medicul este antrenat psihologic prin natura meseriei să se protejeze de sentimente de acest fel. Iar dacă este să mă refer la chirurgi, care pot fi considerați ca fiind cel mai aproape de „interiorul“ pacienților, vreau să vă spun că nu oricine poate fi chirurg! Vorbim de o tipologie umană specială. Ca neurochirurg, am operat peste 23.000 de pacienți. Nu mi-a fost frică niciodată!

Nu, medicilor nu le este frică să fie responsabili!

            Atunci la ce fel de frică ne putem gândi? La frica de eșec? Nici acest lucru nu îl cred. Este adevărat, mai ales înaintea unor cazuri sau intervenții medicale complicate, orice echipă me­dicală poate fi neliniștită. Dar pregătirea intervenției, învățarea continuă, analizele din cadrul echipei, secției sau spitalului sunt măsuri serioase, care presupun muncă, rigoare și cunoaștere, iar spaima de eșec nu‑și are locul aici. Dacă sunt eșecuri sau erori? Da, sunt, oriunde în lume! Dar sunt foarte puține în comparație cu numărul cazurilor tratate cu succes. Pot fi spectaculoase și pot atrage atenția presei, dar sunt excepții. Căutarea celei mai bune soluții medicale nu presupune teamă. Iar într-o lume medicală tot mai avansată tehnologic și cu medici cu tot mai multe cunoștințe, o lume care are acces la soluțiile de vârf din oricare parte a globului, erorile sunt tot mai puține.

Oare să le fie teamă medicilor de sistemul medical în care profesează?

            Nici acest lucru nu îl cred. În ciuda tuturor problemelor sistemului nostru, a istoriei recente zbuciumate de nenumărate „reforme“, în ciuda subfinanțării, în ciuda lipsurilor sau a managementului deficitar ce poate fi întâlnit la toate nivelurile, medicii au strâns din dinți și și-au demonstrat valoarea. Și nu doar valoarea profesională. Au muncit peste program, au făcut gărzi după gărzi, au cumpărat din banii lor medicamente. Poate nu toți, poate nu toți în aceeași măsură, dar în vremuri grele se vede calitatea umană. Nu, medicii nu se tem de sistem, de manageri sau de miniștri! Profesiunea de medic este asumată total și din acest punct de vedere. Este adevărat, mulți medici au preferat să plece peste granițe, unde au un salariu decent, iar statutul și profesia le sunt mai bine apreciate. Dar cu atât mai mare este meritul celor rămași acasă.

Frica și profesiunea de medic sunt incompatibile

            Unui medic adevărat, de­dicat profesiunii sale și care o practică așa cum o cer standardele profesiunii și standardele etice, nu are de ce să îi fie frică. Și din punct de vedere simbolic, dar și în realitate medi­cina este de partea vieții și în slujba vieții omului. De aceea este respectată această profe­siune, de aceea sunt admirați și res­pectați medicii. Iar faptul că uneori unii dintre colegii mei greșesc, nu greșesc din perspectiva misiunii de medic. Vina este slăbiciunea umană. Și medicul dumneavoastră este… om.  Uneori, slăbiciu­nea umană îi încheie ca­riera doctorului care a greșit. Dar sunt cazuri rare, tot mai rare.

            Închei îndemnându-vă să aveți încredere în medicii din această țară. În bătălia cu boala sau chiar cu moartea, medicii sunt soldați ai vieții, mereu în slujba dumneavoastră!

Despre sistemul de sănătate, furie și frustrări

 

Periodic – dar tot mai des și mai apăsat – asistăm la un exercițiu cel puțin ciudat de demonizare a sistemului medical românesc printr-un atac direct și agresiv la adresa medicilor

Cu o pasiune demnă de o cauză mai bună, medici care au contribuit în mod real la creșterea calității actului medical, medici care au inovat sau au adus în țară tehnici chirurgicale cunos-cute doar în clinicile țărilor avansate sunt puși cu fervoare la zid și bombardați cu pietre din toate direcțiile.

Am citit chiar și comparații incredibile cu… Mengele.

Medici recunoscuți pentru performanțele lor au devenit astfel, în aplauzele publicului dornic de breaking-news și cu participarea nemijlocită a jurnaliștilor pentru care doar senzaționalul contează, victime ale unui linșaj mediatic deosebit de bine organizat și extrem de eficient.

Câteva lucruri trebuie spuse în contextul acestei bătălii purtate în lumina reflectoarelor. În primul rând, trebuie spus că bătălia este inegală. O spun cu toată responsabilitatea, atât în calitate de medic neurochirurg, cât și în cea de profesor. Este o bătălie inegală pentru că medicul – oricât ar fi de cunoscut – nu îi are de partea sa decât pe pacienții săi și pe medicii la a căror formare a contribuit.

De asemenea, punerea la zid a acestor medici nu este produsul vreunei devoalări de ordin medical. Altfel spus, cu doar câteva excepții, exercitarea profesiunii de medic nu este criticată cu argumente medicale, de către alți medici. Sau, ca să mă exprim și mai simplu, o masă foarte mare de amatori judecă în mod public o mână de profesioniști.

În al doilea rând, subiectul preponderent al „atacurilor la baionetă“ este medicul, și nu sistemul de sănătate și nici managementul sistemului (sau al spitalului, clinicii, secției medicale). Este mai ușor de canalizat oprobriul public asupra unei persoane decât asupra unei instituții medicale sau a unui sistem medical.

Linșajul este astfel mult mai rapid, iar nivelul de înțelegere a unui fenomen este limitat la consecințele acțiunii împotriva unei persoane. Este mult mai ușor pentru un jurnalist să lucreze superficial sau, cel mult, cu „materialul“ vreunui denunțător de bună voie, decât să facă o documentare amplă, să citească legi, ordonanțe sau hotărâri de guvern. Ca să nu mai vorbesc de ordine de ministru sau regulamente de ordine interioară.

Al treilea lucru care trebuie spus este că opinia celui atacat sau desființat este solicitată (dacă este solicitată!) după publicarea articolelor sau apariția știrilor la televiziuni. Sigur, sunt situații în care știrea are ca subiect un eveniment imediat, cum ar fi o arestare. Dar acest lucru nu înseamnă ca dezvoltarea ulterioară a subiectului să fie bazată exclusiv pe rechizitoriile procurorilor sau pe mărturiile celor care se fixează de partea acuzării.

Ne mai întrebăm, retoric, care mai este rolul Colegiului Medicilor când toate hotărârile de condamnare se iau la TV?

Sigur, sistemul de sănătate din România, deși a trecut prin aproape treizeci de ani de paradigmă democratică, este departe de a fi un sistem ideal. Succesiunile de reforme promise de nenumărați miniștri nu s-au împlinit niciodată. În unele situații drumul pe care a pornit-o sistemul s-a dovedit a fi greșit. Lipsa de înțelepciune, nepriceperea, ezitările, amatorismul, presiunile diferitelor grupuri de interese sau corupția (în Sănătate sunt bani mulți, iar când este vorba despre sănătate oamenii nu se uită la costuri!) și-au pus amprenta pe starea sistemului de sănătate. Așa cum și-au pus-o pe evoluția întregii societăți.

Nu sunt singurul care a scris despre aceste lucruri și nu sunt singurul care și-a manifestat, constant, îngrijorarea pentru faptul că ori de câte ori facem un pas înainte, de tot atâtea ori ne oprim sau chiar facem pași înapoi.

Dar, dincolo de neajunsuri și de neîmpliniri, medicina românească a înregistrat și înregistrează progrese. Cele mai multe dintre acestea sunt urmare a activității nemijlocite a unor medici excepționali care au performat mult peste medie.

Stăruința și străduința acestor medici au făcut posibilă salvarea a sute de mii de pacienți. Cu ajutorul acestor medici, România a „ars“ etape și a progresat semnificativ în acest domeniu. Poate părea la îndemână să afirmi că un plic cu bani sau un diagnostic greșit anulează rezultatele obținute în ani de muncă. Dar nu este corect. Este corect să plătești pentru greșelile pe care le-ai făcut, dar nu este corect să devii ținta dezamăgirii sau furiei publice, care pare tot mai antrenată să desființeze pe oricine înainte ca instituțiile competente să se fi pronunțat.

Judecata greșelilor este treaba instituțiilor: a Colegiului Medicilor, a parchetelor, a tribunalelor. Iar până când acestea se pronunță, să lăsăm să ne guverneze prezumția de nevinovăție. Altfel vom trăi mereu sfâșiați de frustrări și furioși, și vom susține prin atitudine una sau alta dintre taberele aflate în conflict pentru dobândirea nelegitimă a puterii. Și a banilor care, așa cum am spus, nu sunt deloc puțini în domeniul sănătății.

De ce e bine pentru creier „să nu pui totul la suflet”

De ce e bine pentru creier „să nu pui totul la suflet”

 

Creierul uman a fascinat dintotdeauna oamenii de ştiinţă care, nici până în prezent, nu au reușit să-i găsească toate cotloanele şi să-i descifreze în întregime misterele. “Creierul este o bijuterie” şi este incredibil câte poate să facă această maşinărie complexă, spun şi medicii, însă doar de noi depinde să scoatem ce e mai bun de la cel mai sofisticat organ uman. Cât de important este un pahar de apă băut imediat după ce ne-am trezit, de ce e bine pentru creier „să nu pui totul la suflet” şi ce alimente ar trebui să consumăm pentru a preveni Alzheimerul – o boală care dă fiori reci chiar şi tinerilor – a explicat, pentru Jurnalul, profesor doctor Alexandru Vlad Ciurea, şeful Secţiei de Neurochirurgie a Spitalului Sanador din Bucureşti.

 

M.C.: Ştim că alimentaţia sănătoasă este foarte importantă pentru a preveni tot felul de boli, dar ne gândim mai degrabă la afecţiuni ale stomacului, ale ficatului etc. Poate alimentaţia să influenţeze sănătatea creierului? Şi ce anume favorizează funcţionarea acestei maşinării?

Prof. dr. Alexandru Vlad Ciurea: Da, obligatoriu trebuie să avem o altă alimentaţie. Dacă aţi observat, există un anumit tip de alimentaţie pentru stomac, pentru ficat, pentru colon – care cere fibre -, pentru inimă şi pentru creier. Diferenţele nu sunt foarte mari, dar este bine să le ştim. În primul rând, trebuie să-i dai apă. Apă multă – nu tot felul de băuturi acidulate –, cât mai proaspătă şi cât mai curată, pentru că aceasta ajunge în creier (78% din greutatea creierului este apă), este un organ care pluteşte în apă. Apa ajunge în creier printr-o substanţă, lichidul cefalorahidian, care-l spală continuu. Este un fel de canalizare pe care o are creierul, ca să ia toate reziduurile – toţi oxidanţii, radicalii – pe care le bagă în sistemul venos, ca să le ducă în afară. Este foarte interesant mecanismul. Deci, în primul rând, trebuie să bem apă şi să începem de dimineaţă. Cu ocazia asta, ai spălat organismul şi ai dat creierului prima tranşă de energie – apa curată.

M.C.: Dacă spuneţi că apa este esenţială, cum resimte creierul deshidratarea? Ce se întâmplă pe termen scurt şi pe termen lung?

Prof. dr. A.V. Ciurea: Pe termen scurt este oboseala. Iar pe termen lung, nu mai funcţionează bine creierul. Sunt persoane, mai ales cele mai în vârstă, care uită să bea apă şi asta se vede pe faţă, apar tot felul de riduri; aşa se întâmplă şi pe creier. Putem să spunem că s-a atrofiat. De fapt, nu s-a atrofiat. El, săracul, nu mai are substanţa care să-l hidrateze şi atrofierea este prin neefectuarea funcţionalităţii. Nici copiii nu doresc să bea apă, îşi doresc tot felul de băuturi acidulate, dulci – extrem de toxice pentru creierul nostru.

M.C.: Pe lângă oboseală, o hidratare insuficientă poate da și dureri de cap?

Prof. dr. A.V. Ciurea: Da, foarte des. Pentru că deshidratarea, pe termen scurt, duce la închiderea vaselor sanguine (asta se numește ischemie), și așa se întâmplă și la inimă, și la creier. La cap, poate să ducă la migrene și cefalee.

M.C.: Am putea să tratăm o migrenă cu apă chioară?

Prof. dr. A.V. Ciurea: Migrena are un anumit mecanism, depinde de un joc al vaselor sanguine – vasoconstricție și vasodilatație – și de un anumit context endocrin. Oricum, hidratarea corectă este foarte importantă pentru migrenă.

M.C.: Deshidratarea creierului poate avea efecte negative și asupra stării emoționale?

Prof. dr. A.V. Ciurea: Foarte des. Deshidratarea creează un disconfort și primul lucru care se vede: îi tremură mâinile – persoană tânără fiind – îi transpiră, nu mai poate fi controlat emoțional. Toate acestea dovedesc că funcțiile cerebrale, care comandă funcțiile endocrine, nu mai merg perfect. Și sunt persoane care, în anumite momente, sunt din ce în ce mai emoționate, își pierd cuvintele, nu se pot aduna – foarte des la persoanele feminine, unde mai intervine și o anumită constelație endocrină.

M.C.: Putem înlocui apa cu alte lichide? Cu ceai, de exemplu, sau cu cafea?

Prof. dr. A.V. Ciurea: Ceaiul da, este un înlocuitor foarte bun, dar nu cele superenergizante, nu cele care dau o percepție și o activitate cerebrală deosebită, cum este ceaiul negru, dar este un factor de hidratare şi mai are un avantaj: este calmant pentru stomac. Cafeaua este ca un drog pentru creier pentru că ne menține o stare trează, cât mai vigilentă, și ne face și plăcere, de ce să nu recunoaștem. Această cafea împinge activitatea creierului. Este dovedit: cafeaua, cacaua, ciocolata sunt factori activi pentru partea cerebrală.

M.C.: Orice fel de ciocolată?

Prof. dr. A.V. Ciurea: În general, se preferă ciocolata neagră, simplă, fără tot felul de adaosuri sau alte dulciuri în interiorul ciocolatei, cât mai pură.

Creierul cere dulce

 

M.C.: Ce alimente mai fac bine creierului? Spuneați că, uneori, creierul cere dulce. De unde luăm dulcele? Ne delectăm cu o prăjitură, ne repezim la zahăr?

Prof. dr. A.V. Ciurea: Cel mai periculos pentru creier este zahărul. Zahărul rafinat îmbătrânește creierul. Aproape toți folosim câte un pliculeț, doze mici, dar sunt persoane care își pun zahăr în mod excesiv. S-a dovedit că activitatea cerebrală este bună după cafea amară, nu după cea dulce, care e un fel de sirop. Dulcele cel mai bun se ia din miere – cea reală, nu îmbunătățită cu zahăr. De aceea, ceaiul sau orice fel de băutură trebuie să fie îndulcită cu miere. În miere există o substanță care se numește fructoză, și creierul o acceptă cu două mâini.

Apoi, are nevoie de toate fructele posibile, pentru că din ele își extrage enzimele, adică factorii care împing procesele cerebrale înainte. Cele care au vitamina E sunt foarte bune pentru creier – murele, afinele, avocado –, dar și semințele. Este foarte bună și pentru dezvoltarea sistemului endocrin și știți ce mai face vitamina E? Previne Alzheimerul!

M.C.: Dar carnea este bună?

Prof. dr. A.V. Ciurea: Creierul este un organ foarte sofisticat și are voie doar carne foarte săracă în grăsime, deci ar fi doar carnea de curcan și peștele. Și, poate – ca să fiu în consens cu domnul ministru (Daea) – carnea de oaie, în afară de anumite părți. Dar peștele răpitor, cu carnea albă, este perfect pentru creierul uman. Foarte mulți oameni, care au cultura mâncării, seara nu mănâncă greu, adică pită, slană, grăsimi sau sarmale, ci un pește slab. 

M.C.: Ce le-ați recomanda studenților, de exemplu, care în perioada examenelor își doresc să aibă o memorie mai bună, o capacitate de concentrare mai ridicată?

Prof. dr. A.V. Ciurea: Pe lângă hidratare, trebuie și odihnă. Dacă încerci să asimilezi foarte multe date și pici de somn, te biciuiești cu cafea, mergi înainte, dar epuizarea este foarte mare. Trebuie ca acest efort intelectual să fie gradat și fără alte jocuri în jur: telefoane, Facebook, televizoare care merg etc. Apoi, să nu stea noaptea foarte târziu. Ai impresia că ai citit mai mult, dar funcția organică a creierului a scăzut. Trebuie să bea lichide destule, să-i dea creierului dulcele de care am vorbit: să mănânce miere sau ciocolată – o ciocolată caldă sau cacao, care stimulează activitatea cerebrală.

M.C.: Ce alți factori ar putea influența sănătatea creierului?

Prof. dr. A.V. Ciurea: Creierul este o bijuterie cu care ne putem mândri, este incredibil câte poate să facă. Totul depinde doar de noi. Sunt anumite elemente care ajută creierul să funcționeze și de care ne batem joc. Primul: un mediu oxigenat. În birou nu este un mediu oxigenat, iar somnolența care apare este, de fapt, o hipo-oxigenare cerebrală. Creierul se protejează, iar elementul care îl protejează foarte mult este somnul. În timpul somnului, creierul îşi face ordine pe masă, îşi face ordine în gândire, în activităţile pe care le are de făcut. Culcaţi-vă seara cu 10 probleme nerezolvate, iar dimineaţa le găsiţi aproximativ pe toate rezolvate. Şi nu numai că îşi organizează treburile, ci dă şi comenzi – ca Napoleon – spre restul.

Alt element: trebuie să gândim în orice situaţie pozitiv. Este adevărată vorba din popor: „Să nu pui totul la suflet”. Cum putem să facem asta? Păi, având lângă noi un căţeluş, de exemplu, care ne iubeşte la nebunie. Deci o energie pozitivă, pe care o prindem noi de la căţeluş. Avem iubirea faţă de copil şi a copilului faţă de noi, iar asta ne îmbunătăţeşte viaţa, avem un scop al vieţii. Zâmbetul este un alt element foate interesant. Să fii botos nu duce la nimic bun. Mai sunt persoane – mai ales creativii, artiştii, poeţii – care seara se încarcă cu o muzică, o frază sau un capitol de carte, care le pune creierul în mişcare.

Dacă ne-am opri la o ţigară, ar fi bine

A fost un savant în Academia Rusă care a trăit 150 de ani – în Siberia foarte mult – și spunea: „Noi uităm să respirăm cu plămânii și, mai ales, dimineața”. Și-i îndemna pe toți cei care îi erau adepți să se trezească foarte de dimineață și să respire un aer cât mai curat. E important ca un aer cât mai curat să ne pătrundă în plămâni. În privința aceasta, nu sunt de acord cu acest fumat, cu fum excesiv în spațiile închise. Fără să vrei inhalezi și este toxic pentru organism. Și se duce și în plămâni, dar mai grav este că se duce în creier și în inimă. Toată lumea spune: „Vai, dar o țigară îmi face bine!”. Dacă ne-am opri la o țigară, poate că ar fi bine, pentru că este o relaxare și o plăcere. Dar a doua țigară și restul produc închiderea vaselor de sânge. Procesele cerebrale și cele cardiace merg din ce în ce mai încet și de aici până la ischemie și până la angor, mai e un pas.

M.C.: Pe lângă factorii aceştia care ţin până la urmă de noi, de alegerile noastre, sunt şi alţi factori care ne-ar putea afecta sănătatea creierului? Și mă gândesc, de exemplu, la boli care aparent nu au nicio legătură cu creierul.

Prof. dr. A.V. Ciurea: Diabetul afectează vasele – și de la inimă, și de la creier, și de la retină, și de la picioare -, și apare vasculopatia diabetică, iar pe nervi apare o polinevrită. Adică te dor picioarele din nimic. Fie că ai mers, fie că ai stat, ele te dor continuu. Diabetul reprezintă una dintre cele mai grave afecțiuni ale secolului, pentru că nu este ca un traumatism care se întâmplă în clipa asta, ci merge încet-încet, parcă mănâncă din structurile noastre umane, ca un viermișor care papă continuu, și ne afectează întregul organism, nu doar o singură parte, cum e ulcerul la stomac. Diabetul, în general, este genetic, dar mai există și diabetul de stres. Foarte mulți, în ziua de astăzi, facem diabet de stres. Deschizi televizorul – numai accidente, fugăriri, împușcări; ieșim în circulație – toată lumea este nervoasă, în jocurile acestea politice – la fel, în fotbal –, foarte multe agresivități. Ne transformăm într-o planetă agresivă. Toate astea duc la șocuri: pentru inimă, pentru creier, pentru pancreas – organul care reglează zahărul din sânge. Din şoc, din stres poate să apară diabetul. Important este să luptăm să ieşim din acest stres.

Ce nu-i place creierului?

Băuturile tari nu fac rău doar ficatului, ci şi creierului. Pentru creier, tăria este o bombă: omul nu se mai poate coordona, nu mai poate gândi. Prof. dr. Ciurea spune că singurul tip de alcool bun pentru creier este vinul roşu: „Vinul roşu de la ţară – zaibărul, cum îi spunea şi Nea’ Mărin – e cel mai bun, se potriveşte cu organismul nostru. Americanii, care-s mari amatori de statistici, au dovedit că, seara, un pahar de vin roşu, de 100 -200 de ml, face foarte bine. Pe de o parte, te linişteşte cerebral, îţi favorizează digestia, iar pe de altă parte, vezi şi lucrurile mai în roz. «Joie de vivre!» Francezii ăştia nu-s deloc proşti!”.

“De câte ori nu am fost sub presiune, ca studenţi, să învăţăm mult, repede, într-o noapte, şi să simţim nevoia de dulce? Nu simţim nevoia de grăsime, de carne. Creierul cere dulce. Şi, atunci, trebuie să-i dăm, pentru că este vorba de energie care, împreună cu oxigenul, se duce exact în creier”

“Este dovedit că, dacă vrem să nu dăm mâna cu domnul Alzheimer, trebuie să avem o doză de vitamina E zilnic și un alt grup de vitamine: vitamina A – bună pentru ochi, vitamina D – pentru structura osoasă, vitamina C – pentru imunitate. Creierul le asimilează pe toate acestea și le folosește perfect în metabolism”

“Era un cântec foarte frumos pe vremuri, prin anii ’80: „Puţină prietenie, puţină iubire”. Când l-am auzit prima dată, m-am gândit că este ca un slogan, o sintagmă pentru creierul uman”

Articol preluat de pe site-ul: http://jurnalul.ro/special-jurnalul/interviuri/de-ce-e-bine-pentru-creier-sa-nu-pui-totul-la-suflet-758293.html

Seriozitatea și etica nu sunt opționale

            Seriozitatea este o condiție esențială pentru orice construcție menită să dureze. Ca și etica. Nici seriozitatea, nici etica nu pot fi încadrate în categoria „elementelor ajutătoare“. Sau în categoria resurselor de marketing și publicitate. Într-o societate în care totul este de vânzare, iar propaganda (putem să-i spunem, modern, comunicare) se dezlănțuie prin toți porii și consumă (aproape) toate energiile, seriozitatea și corectitudinea par mai degrabă exerciții de naivitate. Cum vreți să ne meargă bine astfel?

            Exemple sunt nenumărate, le vedem, le auzim și, mai ales, le trăim în fiecare zi. Eu cred că le trăim prea mult și nemeritat de des, dar capacitatea de indignare a societății românești pare că s-a atrofiat. De la celebra expresie „merge și așa“ până la o altă cunoscută propoziție – „nu ne facem bine“ –, câmpul renunțărilor și acceptării absenței seriozității și a onestității este plin de recoltele unei treceri superficiale printr-o viață cu al cărei cenușiu conviețuim de minune.

O groapă răsărită după o asfaltare recentă smulge cel mult câteva vorbe de ocară din gura șoferilor

            Un rest de țigară aruncat pe geamul autoturismului sau strivit sub pantof pe trotuar nu mai smulge nimic. Intrarea în spital a vizitatorilor fără echipamentul minim de protecție este un lucru obișnuit atât pentru aceștia, cât și pentru personalul spitalului; dacă apare vreun medic care vrea să ia măsuri, este catalogat imediat ca „nebun, furios sau arogant“.

            Exemple ale acestui model de funcționare a ființei și a comunității găsim la tot pasul. Faceți un exercițiu și, în drumul de acasă spre serviciu, identificați și numărați toate lucrurile anormale care v-au intrat în obișnuință și nici măcar nu le mai observați. Veți pierde șirul la un moment dat, sunt prea multe. Este adevărat, mereu suntem în situații de acomodare sau de negociere, dar palierul poziționării noastre ca ființe raționale ale secolului XXI este adesea prea jos plasat. Ne-am obișnuit cu plecarea capului în fața ghișeului, cu plicul pentru doctori, cu pila la angajare, cu traficul haotic al autoturismelor. Și ne-am obișnuit și cu magazinele second-hand, și cu fabricile de diplome, și cu emfaza celor care au dobândit averi prin mijloace frauduloase și care sunt doar „ciufuliți“ la emisiunile TV.

Dar ce rămâne după noi?

            Se spune că în viață trebuie să faci un copil, să construiești o casă și să sădești un pom. Un set minim de repere simbolice care ar trebui să dea sens fiecărei ființe umane. Dar ca să faci un copil este corect să îți întemeiezi o familie, pentru că un copil are nevoie și de mamă, și de tată (atenție la dezbaterile care privesc familia și schimbările din Constituția României). Ca să construiești o casă trebuie să muncești, iar ca să sădești un pom trebuie să iubești natura. Ca să le împlinești pe toate acestea trebuie să fii serios și onest. Responsabilitatea presupune implicare, curaj și bucurie de a trăi.

            Îmi plac oamenii care fac minuni! Îmi plac managerii de spital care, în ciuda tuturor dificultăților, au făcut din unitățile lor medicale embleme ale sistemului de sănătate. Știați că la Moinești există un spital public recunoscut la nivel european pentru calitatea serviciilor sale? Din păcate, un exemplu rar față de starea generală a spitalelor sau față de corupția devoalată în aceste zile de la Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului București. Dar un exemplu extrem de puternic.

            De ce nu ne motivează un astfel de exemplu, de ce nu se deschid ziarele și cu povești de succes? Ne atrag, oare, doar scandalul, spectaculosul și negativul?

Îmi plac tinerii care ies în stradă protestând și cerând ca lucrurile să se schimbe

            Dar nu pot accepta absenteismul de la vot, alegerile fiind cea mai democratică soluție pentru împlinirea unor așteptări. Duminica trecută au fost alegeri parțiale în mai multe localități din țară. Deși au trecut doi ani de la tragedia de la Colectiv și aproape un an de la marile demonstrații împotriva Ordonanței 13, prezența la vot a fost de sub 50%. Parcă am trăi într-un etern contratimp.

            Nu cred că are cineva ceva cu noi, nu cred că forțe străine ne îndeamnă să ne sabotăm singuri, nu cred în scenarii și nici în teoria conspirației. Pot accepta ideea că oamenii politici sau oamenii de afaceri au obiective clare și folosesc slăbiciunile unei societăți în folos propriu, electoral sau pentru a face profit. Dar nu pot accepta ușurința cedării zilnice în fața „anormalului urât“, a regulilor mereu încălcate sau a necinstei. Nu accept ideea că am fi un popor de margine, cu aplecare spre renunțare și alienare, sau o societate pentru care seriozitatea și onestitatea nu reprezintă nimic.

            Închei propunându-vă să răspundeți la următoarele două întrebări. Prima: care politician român de după 1990 va rămâne în istorie? A doua: ce rămâne după fiecare dintre noi? Indiferent de răspunsurile dumneavoastră, veți vedea că în argumentarea lor veți folosi două repere: seriozitatea și onestitatea. Fără acestea nu se (mai) poate face nimic!  

Institutul Cantacuzino, „sub arme“ | OPINIE

 

Epopeea salvării unei unități medicale de importanță strategică pentru România pare să nu se mai încheie. Institutul Cantacuzino este un simbol al științei medicale românești, avem mare ne­voie de vaccinurile și serurile care s-au produs aici, și poate deveni rentabil.

Dar toate tentativele de punere pe picioare a acestui institut, deși se știe bine ce trebuie făcut, par sortite pieirii. Nu știm, nu putem sau nu vrem să tratăm coerent și corect această problemă cronică?

La 21 septembrie anul acesta, Guvernul a aprobat, prin Ordonanță de Urgență, trecerea Institutului Cantacuzino în subordinea Minis­terului Apărării Naționale. Într-un comunicat de presă publicat atunci se arăta: „Executivul își propune astfel să revitalizeze și să dezvolte activitatea Institutului, ca producător național de vaccinuri și alte produse biologice de uz uman, cu rol strategic în asigurarea independenței României în domeniul producției de vaccinuri“. Ordonanța de Urgență stabilea că bugetul destinat finanțării Institutului Cantacuzino se va alcătui din sursele proprii ale acestuia și din bani de la buget, fără să fie afectat în vreun fel procentul de 2% din PIB alocat Armatei.

Sănătatea publică este o problemă de siguranță națională

În ordonanță se mai preciza că vor fi preluați angajații, dar și patrimoniul actual. Un patrimoniu de mare interes pentru piața imobiliară ar fi intrat astfel, fără drept de apel, în gestiunea Ministerului Apărării Naționale.

În contextul în care România și-a intensificat prezența în NATO, un institut de seruri și vaccinuri, dar și cu o mare componentă de cercetare, ar fi creat nenumărate avantaje țării noastre și aliaților săi. Mai mult, în declarațiile de presă de la nivelul Guvernului s-a precizat faptul că „prevenirea îmbolnăvirilor, controlul bolilor transmi­sibile și sănătatea publică reprezintă o problemă de siguranță națională“.

Conform Ordonanței de Urgență, Institutul Cantacuzino, în 90 de zile de la intrarea în vigoare a legii, ar fi trecut „cu arme și bagaje“ în subordinea Ministerului Apărării. Dar, din nou, ca de atâtea alte ori, recuperarea Institutului s-a împiedicat.

Președinția României a constatat un viciu de procedură legislativă

Președintele României a trimis legea care aprobă Ordonanța de Urgență emisă de Guvern la reexaminare în Senat. Trecerile succesive din ultimii ani ale Institutului Cantacuzino de la Ministerul Sănătății la cel al Educației și înapoi la Ministerul Sănătății au fost făcute tot prin ordonanțe ale Exe­cutivului. Ordonanțele noi le-au abrogat pe cele vechi și nimic nu s-a mai potrivit cu ultima dintre acestea. Prin urmare, cineva – Guvernul sau Parlamentul – trebuie să descâlcească acest „ghem“ birocratic, iar transferul Institutului Cantacuzino poate fi astfel realizat. 

Refuz să bănuiesc pe cineva de rele intenții. În opinia mea, sistemul mi­litar poate pune în ordine toate lucrurile la Institut, de la auditurile de tot felul (obligatorii! – trebuie să știm cine și ce a greșit) până la realizarea unui plan de management adevărat. Armata are capacitatea și competența să ridice Institutul. Sper ca, în cel mai scurt timp posibil, transferul să aibă loc. Altfel, vom ajunge în situația pe care nu cred că cineva de bună-credință și-o dorește: desființarea acestei unități-simbol pentru medicina românească.  

„Urmele“ profesorului Cantacuzino

Pentru cine nu știe, e bine să facem o scurtă incursiu­ne în istorie. Institutul de Seruri și Vaccinuri „Prof. Dr. Cantacuzino“ este al doilea institut de acest fel din lume. Primul a fost Institutul „Pasteur“, de la Paris. A fost înființat la 16 iulie 1921, prin Mare Decret al regelui Ferdinand I. Nou-înființatul Institut de Seruri și Vaccinuri primește numele creatorului său, care a fost și primul director: Prof. Dr. Ion Cantacuzino. 

Fondatorul său, profesorul Ion Cantacuzino, provine din marea familie a Cantacuzi­nilor. La 16 ani, devine elev al Liceului „Louis le Grand“ din Paris. Între 1882 și 1885, a absolvit Facultatea de Litere și Filosofie din Orașul Luminilor. Își face serviciul militar în România, apoi revine la Paris și studiază științele naturale și, în paralel, medicina. Lucrează la Institutul Pasteur, apoi revine în țară și înființează, la Iași, un laborator în cadrul Institutului de Bacteriologie.

Era profesor universitar la Facultatea de Medicină. Pune, practic, bazele microbiologiei și imunologiei românești. Înființează „Revista Științelor Medicale“, „Annales de Biologie“ și „Archives Roumaines de Pathologie Experimentale et de Microbiologie“. Este autor al Legii Sanitare din 1910 și înființează șase laboratoare antiepidemice în țară. Nu avem dreptul să ne batem joc de o astfel de moștenire. Institutul Cantacuzino, profesorul care l-a creat și i-a dat numele și substanța sunt parte a devenirii noastre. Modernizarea României ar fi fost mai grea și mai îndelungă în timp fără efortul Profesorului. 

Cu atât mai mult cu cât ne aflăm în preajma Centenarului Marii Uniri, importanța Institutului „Prof. Dr. Ion Cantacuzino“ este covârșitoare pentru această țară. Desființarea, pierderea acestui institut ar fi ca și cum o bucată din România ar dispărea… Și toți cei cu mintea întreagă suntem respon­sabili. Avem nevoie de acest institut din toate punctele de vedere. Inclusiv din acela al contribuției științifice și medicale la mersul înainte al societății noastre.  

Articol aparut in data de 27.10.2017 pe site-ul ziarului Romania Libera
http://romanialibera.ro/opinii/comentarii/institutul-cantacuzino–%E2%80%9Esub-arme%E2%80%9C—opinie-474847

Prof. dr. Vlad Ciurea, neurochirurg: „Nu recomand săriturile în apă de niciun fel“. Ce riscuri pot fi pentru creier”


„Este sigur că, pe caniculă, asupra creierului uman se produce o superagresiune solară. De ce se produce? Pentru că noi, prin superdezvoltarea aparaturilor, prin supraproducţia de oxid de carbon şi de gaze de eşapament, prin hiperindustrializare, am distrus stratul protector de ozon al planetei“, explică prof. dr. Vlad Ciurea, medic primar neurochirurg, directorul ştiinţific al Spitalului Sanador din Bucureşti. Distrugând acest strat, razele solare sunt mult mai periculoase pentru organismul uman.

Gaura din stratul de ozon de deasupra Antarcticii a început să afecteze, în urmă cu aproximativ zece ani, şi Australia, de exemplu. „Numărul cazurilor de cancer de piele a crescut foarte mult şi nu s-a ştiut de ce. În cele din urmă, şi-au dat seama că energia solară asupra Australiei este mult crescută faţă de anii anteriori. Şi atunci, s-a ajuns în modul cel mai corect la concluzia că organismul uman, deci şi creierul, este supus unei radiaţii solare foarte puternice, peste limitele noastre de suportabilitate“, mai spune neurochirurgul. 

De altfel, nici Europa nu este ferită de efectele nocive ale energiei solare. „Dovadă: aceste valuri de căldură şi valurile de radiaţii solare pe care nu le mai putem suporta, căldura atât de mare când stăm pe malul mării, dar şi pe malul unui lac precum Snagovul. Orele de vârf sunt între 12.00 şi 14.00“, adaugă prof. dr. Vlad Ciurea.

Marea „ne curăţă“ creierul

Chiar şi o expunere de scurtă durată la temperaturi caniculare şi la soare puternic determină organismul să lupte din răsputeri pentru menţinerea echilibrului şi a temperaturii. Creierul intră într-un proces de suprasolicitare. Practic, ne simţim mai obosiţi, ca după o zi de muncă sau ca după un efort intelectual deosebit. Doar din pricina efortului de adaptare pe care îl depune creierul. Nimeni nu spune să nu mergem la mare, precizează prof. dr. Vlad Ciurea: „Este foarte bine să ne bucurăm de mare. Sfatul meu, ca doctor şi mai ales ca neurochirurg, este: mergeţi la mare, plimbaţi-vă pe litoralul românesc şi folosiţi la maximum litoralul! Plimbarea în aer liber este plăcută pentru creierul nostru, la orele dimineţii, la fel şi alergatul pe malul mării, în acel val care te bate la picioare, în acel răsărit de soare, şi apoi, în a doua parte a zilei, de la ora 16.00-17.00 încolo, când briza mării este relaxantă pentru corp, pentru creier, iar zgomotul valurilor face foarte bine prin ritmicitatea lui“. Nu mai punem la socoteală că putem să facem şi masaj fără să vrem. „Se numeşte talasoterapie. Valul  care ne loveşte, ne curăţă nu doar la nivelul tegumentelor, ci la nivelul întregului organism – vascular, la inimă, şi cerebral“, precizează specialistul.

Umbreluţa nu ne protejează

Creierul este afectat chiar dacă în orele nepotrivite stăm pe plajă sub umbreluţă. „Există două probleme. Să zicem că am scăpat de căldura cea mare. Ne ajunge umbrela. Dar nisipul reflectă undele solare şi la fel şi apa. Constatăm că nici ocular nu suportăm acest lucru. Ne ia vederea imediat. Din nefericire, foarte multe familii vor ca, în acea săptămână cât stau la mare, să facă totul, dacă se poate la maximum. Să stea pe plajă tot timpul. Şi mai grav este că-şi expun copilul mai mult sau mai puţin îmbrăcat la orele de maximă activitate solară. Şi săracul copil ce face? Insolaţie!“, adaugă prof. dr. Ciurea. Ce este insolaţia? „Este un total dezechilibru şi suferinţă ale creierului şi apoi a întregului organism la expunerea de raze solare excesive şi de temperatură prea mare.“

DEMOCRAȚIA, VACCINAREA ȘI DREPTUL LA A DOUA OPINIE MEDICALĂ

Prof. Univ. Dr. MSC Alexandru Vlad Ciurea

Director ştiinţific, Spitalul Sanador

 

Înainte de orice consideraţie, două lucruri trebuie înţelese despre funcţionarea sistemului medical: sistemul este furnizor de sănătate, iar pacienţii au şi drepturi, dar şi obligaţii. Premisele de la care plecăm sunt următoarele: toţi cetăţenii au dreptul să acceseze servicii de sănătate, gratuit, iar sistemul este obligat să asigure aceste servicii. Adaug ca deziderat faptul că aceste servicii trebuie duse la nivelul de civilizaţie al secolului 21.

Poate veţi crede că rostirea acestor „axiome” este inutilă, considerând atât funcţionarea serviciilor de sănătate, cât şi accesul la acestea fireşti. Viaţa reală, ca să mă exprim astfel, demonstrează însă altceva: nici pacienţii (nu toţi, desigur), nici medicii (nu toţi, nici aceştia) nu au depăşit nivelul exerciţiului democratic şi nu au trecut la firescul comunicării şi la înţelegerea corectă a responsabilităţilor lor.

A doua opinie eficientizează actul medical.

Primul lucru la care vreau să mă refer este cel al dreptului oricărui pacient la a doua opinie medicală. Orice om are dreptul să ştie adevărul despre suferinţa sa. În contextul în care nu toţi pacienţii înţeleg diagnosticul care li s-a pus (de multe ori, diagnosticele sunt foarte complexe), iar medicii sunt supuşi la nenumărate presiuni (număr mare de pacienţi, stres, subfinanţare, gărzi, lipsă de echipamente medicale etc.), o a doua opinie medicală poate face bine ambelor părţi.

Sunt şi situaţii în care diagnosticul este corect, tratamentul este bun, dar procesul de comunicare dintre medic şi pacient este denaturat de modul personal de comunicare al medicului. Realitatea unui cancer se poate comunica abrupt sau poate furniza mai multă  speranţă decât s-ar cuveni. Sigur că adevărul trebuie spus, dar relaţia de încredere şi cooperarea cu bolnavul fac parte din tratament. Dar sunt şi situaţii în care medicul este tributar unei mentalităţi de tip feudal, în care doar el are dreptate, el le ştie pe toate şi, chiar dacă diagnosticul este greşit, medicul nu permite o a doua opinie.

Dincolo de stabilirea unui diagnostic şi de indicarea unui tratament, comunicarea medic-pacient trebuie înţeleasă în toată complexitatea ei, chiar dacă – sau, cu atât mai mult – timpul alocat unei consultaţii este limitat. Este nevoie de răbdare, de calm şi… de scris. Pe de altă parte, chiar dacă în stabilirea diagnosticelor folosim tehnologii moderne, şi noi, medicii, putem greşi.

În acest sens, Occidentul a implementat un instrument benefic ambelor părţi. Un instrument care, în fapt, eficientizează actul medical. Instrumentul se numeşte „a doua opinie”. Există chiar clinici care oferă preponderent acest serviciu. În cadrul uneia dintre cele mai mari şi moderne clinici de neurochirurgie, INI Center (International Neuroscience Institute) din Hanovra, a doua opinie este cuprinsă în raportul instituţiei!

O cercetare sociologică făcută recent în România a stabilit că majoritatea pacienţilor din ţara noastră nu ştiu că „a doua opinie” este un drept legal. Iar cei care ştiu nu apelează la această variantă decât foarte rar, în cazuri grave, iar lipsa de reacţie este o urmare a faptului că nu vor să îşi supere medicul curant.

Pacienţii au dreptul la adevăr, dar au dreptul şi la o a doua opinie. Niciun medic, oricât ar fi de pregătit şi oricâte reuşite a avut în cariera sa, nu este infailibil. Sunt nenumărate situaţiile complicate, cu diagnostice dificile sau cu mai multe posibilităţi terapeutice. O a doua opinie poate fi salvatoare sau poate să confirme o realitate constatată deja.

Vaccinarea este mai mult decât o opțiune personală

În aceeaşi cheie, a drepturilor şi obligaţiilor celor care compun sistemul medical – de la pacient la medicul cu cea mai înaltă pregătire –, trebuie privită problema vaccinării. Am scris mai multe articole pe această temă şi am fost surprins să constat că foarte mulţi români refuză vaccinarea şi chiar o combat în mass-media sau pe paginile de socializare. O atitudine de Ev Mediu în plin secol 21!

Ceea ce vreau să subliniez aici, dincolo de părerile personale care fac o prea mare audienţă, este legat de obligaţia socială a cetăţeanului. Dacă dreptul la a doua opinie este firesc şi ar trebui cultivat mai mult, obligativitatea vaccinării (nu neapărat prin lege, dar printr-o continuă muncă de informare) este la fel de firească.

Prin schema de vaccinare, în democraţie nu înţelegem libertatea de a nu te vaccina. Refuzul de a-ţi vaccina copilul nu are consecinţe doar asupra propriului copil. Un copil nevaccinat poate fi doar o victimă, dar poate deveni şi un focar pentru cei din jur. Astfel, o comunitate (şcoală, grădiniţă) are dreptul să refuze înscrierea în grup a copilului nevaccinat. Nimeni nu poate refuza dreptul celorlalţi la sănătate. Am scris mai de mult că mentalitatea părinţilor care refuză vaccinarea copiilor lor îi poate condamna la izolare, deci „apartheid!”. În această situaţie, oricât nu ne-ar plăcea acest lucru, comunitatea are dreptul să decidă împotriva individului.

Definirea şi implementarea politicilor de sănătate sunt responsabilitatea celor care, aleşi şi numiţi, totodată, conduc societăţile. Dar reuşita depinde şi de înţelegerea şi asumarea lor de către „publicul larg”. Un exerciţiu care, iată, încă este dificil în România, membră UE.

 

 

http://www.politicidesanatate.ro/democratia-vaccinarea-si-dreptul-la-doua-opinie-medicala/

Perspective neurochirurgicale in Japonia si China

Prof. Univ. Dr. MSc Alexandru Vlad Ciurea

 

Untitled

Clinica de Neurochirugie din Fukuoka

 

In lunie Martie si inceput de Aprilie, in care exista sarbatoare Ciresului (…) am conferențiat de curând în aceste două țări îndepărtate Japonia si China.

Inviatia a fost realizata de catre un cunoscut profesor neurochirurg japonez, profesorul Takanori Fukushima (Foto 1). Acesta  este recunoscut ca o personalitate internațională, un adevărat globetrotter al neurochirurgiei. Este full professor de Neurochirurgie în North Carolina și un neurochirurg cu o activitate operatorie impresionantă: peste 23.000 de operații! In anul 2016 a fost invitat pentru doua conferinte la Universitatea Carol Davila Bucuresti, unde a reusit sa capteze atentia a peste 200 de participanti studenti, rezidenti si specialisti in neurochirurgie.

Prezenta sa ca lector este pe de-o parte extrem de atracticva, iar pe de alta parte, un adevarat monument de invataminte, pilde si sfaturi pentru tinerii neurochirurgi.

Tocmai, un asemenea auditoriu, devotat si entuziast, din Sala de Consiliu a Universitatii de Medicina si Farmacie „Carol Davila”, l-a impresionat pe domnul profesor, care si-a exprimat dorinta de a veni in Romania ca operator neurochirurg si ca prezentator a unor lucrari stiintifice de mare anvergura.

Nu in ultimul rand, trebuie mentionat, ca acest mesager in neurochirurgia din intraga lume, are un bagaj publicistic si intrumentar original care uimeste chiar in Statele Unite ale Americii.

Profesorul Takanori Fukushima a organizat un peripluu de conferințe neurochirurgicale în Japonia și China. Pentru aceasta a invitat un grup de conferențiari cunoscuți din Europa, Japonia și America. Am fost unul din cei trei profesori europeni invitați – unul din Germania, unul din Suedia și cu mine – și am rămas foarte impresionat de ciclul de conferinte si de deschiderile noi in domeniul neurostiintei. Au mai participat doi profesori din SUA, iar ceilalți conferențiari au fost japonezi și chinezi.

 

Neurochirurgia din Japonia tinde spre perfecțiune.

 

Conferințele au avut loc în centre spitalicești recunoscute pentru performanța lor, iar auditoriul a fost de fiecare dată de peste 200 de persoane. Subiectele au fost stabilite din timp, le-am primit înainte cu 6  luni. Erau basic neurosurgery și deschideau porți despre cum este bine să efectuam un anumit procedeu și care sunt avantajele, dezavantajele și, mai ales, care sunt rezultatele imediate și tardive. Auditoriul era format din medici neurochirurgi, la nivel de medic specialist. Dar au participat și asistente medicale, și infirmiere, și rezidenți și medici absolvenți, și chiar și somități medicale din Japonia și China.

  

Conferințele s-au construit pe experiența fiecăruia dintre noi.

 

Tot ce ni s-a cerut a fost să explicăm fără grabă, să insistăm pe ce am făcut noi, pe cazurile noastre și nu pe ce scrie în „literatura de specialitate”. Ce pot eu să fac în clinica mea și cu mâinile mele și cu echipa mea („what can I do”). Și să prezint exact, fără niciun fel de cosmetizare, și părțile bune, și părțile rele (pe care de multe ori le ascundem).

  

Drumul spre capătul lumii a fost lung și greu.

 

Acesta merita sa fie strabatut! De la Frankfurt la Tokyo sunt 13 ore de zbor, gandindu-te la viitoarele activitati si perspective in domeniul fascinant al creierului. La Tokyo, schimbare de avion! Am petrecut două ore în aeroportul imens din Tokyo. După aceea, încă două ore de zbor până în localitatea Fukuoka, din cea mai de sud insulă, Kyushu, foarte apropiată de Coreea de Sud (locul de invazie spre continentul asiatic).

 

Primele conferințe au fost la Fukuoka, Kyushu, unde regasesti un centru universitar extraordinar de bine pus la punct, cu toate facilitățile posibile. Invitatia a fost realizata de catre prof. Shimamoto Hotetsu la Clinica de Neurochirurgie Shimamoto – ii poarta chiar numele, fiind un spital universitar privat!

Prezentarile efectuate in data de 1 Aprilie 2017, au constat intr-un studiu microchirurgical asupra 668 cazuri de anevrisme operate si un studiu fascinant asupra neuroanatomiei si neuropatologiei asemanatoare dintre om si delfin, ambele urmarite cu extrem de multa atentie urmate de multiple intrebari si discutii, toate efectuate in cel mai colegial mod.

Celelalte prezentari realizate de speakerii invitati sau locali, s-au axat tot pe microchirurgia vasculara versus cea de abord endovascular, atigandu-se elementele esentiale in disputa referitoare la superioritatea unui procedeu sau a celuluilalt.

Neurochirurgia japoneza pledeaza clar pentru abordul direct microchirurgical, in aceste afectiuni atat de complicate si periculoase pentru creierul uman. Orice anevrism care se fisureaza/rupe produce hemoragie subarahnoidiana sau chiar inundatie ventriculara.

Strategia actuala in Japonia, tara cu extrem de multe anevrisme diagnosticate si operate (determinare genetica) converge spre screeningul populatiei, descoperirea precoce a leziunilor si operarea acestora la „rece”, adica nefisurate/nerupte. Tocmai, acest progres este impresionant in managementul acestor afectiuni vasculare cerebrale. Mai mult, atat tehnicile de diagnostic direct, pe baza armamentariului imagistic, cat si tehnicile de instrumentare directa (clipuri vasculare di ce in ce mai sofisticate), alaturi de o indemanare asiatica de exceptie permit centrelor universitare, ca de exemplu cel din Fukuoka, sa aibă rezultate exceptionale, atat operatorii cat si referitoare la calitatea vietii.

 

De la Fukuoka am plecat spre un alt centru universitar, în Kochi, pe insula  Shikoku.

In acest centru universitar topicurile conferentiarilor s-au focusat pe tumorile de baza de craniu. Cu aceasta ocazie, am prezentat o experienta larga asupra meningioamelor de sant olfactiv. Auditoriul japonez a fost impresionat de seria mare de asemenea cazuri, intrucat in aceasta tara minunata este divizata in foarte multe centre de neurochirurgie si nu reusesc sa adune o cohorta de cazuri intr-un anumit domeniu chirurgical. Prof. Youssef, din Statele Unite ale Americii, a completat lucrarea pe care am expus-o, cu prezervarea nervului I cranian (olfactoriu), tocmai pentru obtinerea unei calitati a vietii cat mai bune a acestor pacienti cu tumori de baza de craniu. Cele doua expuneri pentru acest subiect nu au constituit o disputa verbal, realizandu-se in final un conses total de strategie operatorie, fapt pentru care am fost apreciati de intreg auditoriul.

Dupa multiplele prezentari, de asemenea leziuni de baza de craniu, s-au aratat multiple imagini de MRI cu leziuni asemanatoare la care am fost invitati sa ne expunem parerea. Recunosc, in nicio situatie nu am gresit diagnosticul si decizia operatorie, fapt pe care l-am realizat in decursul timpului in Clinica I de Neurochirurgie “Bagdasar-Arseni”.

 

A urmat un scurt peripluu turistic in celebrul oras istorico-cultural Kyoto (capitala Japoniei medievale), care abunda in monumente, temple, vestigii istorice si arhitectura Imperiului Japonez.

 

Deplasarea la Tokyo s-a efectuat cu acel tren super rapid Shinghansen care nu intarzie niciodata si este de o curatenie si o punctualitate exemplara (de altfel Japonia reprezintă, la modul cel mai cinstit, o Germanie organizată de cinci ori mai bine).

Tokyo este o metropola enorma, plina de fascinatie arhitecturala, in care discutiile s-au concentrat pe parti administrativ organizatorice in Japonia versus Europa si Statele Unite ale Americii.

In aceasta directie, mentionam ca Japonia din multe puncte de vedere, inclusiv din cel al neurochirurgiei, aproape atinge perfecțiunea. La nivel  mondial, în momentul de față, există aproximativ 33.000 de neurochirurgi certificați. Nu cunoaștem încă unele date din Asia Centrală, și nici din Rusia, care nu raportează toți neurochirurgii pe care îi deține la nivel de specialist. Dar din cei 33.000 de neurochirurgi, 8.000 sunt doar Japonia! Din acest motiv, nu toți sunt practicieni, nu au loc. Jumătate lucrează în partea clinică, iar cealaltă jumătate lucrează ori în robotică, ori în cercetare. Japonezii sunt astfel  în topul neurochirurgiei mondiale. Peste Statele Unite, peste Germania. Astfel că  întâlnirea noastră atata operatorie cat si stiintifica, administrativ organizatorica, a fost un regal în domeniul neurochirurgiei, plina de schimburi de experiente si deschidere de noi viziuni. Astfel, pentru a aborda cat mai corect encefalul si maduva spinarii, ai posibilitatea sa lucrezi pe mulaje perfect similare cu structurile umane. Profesorii supraveghetori iti conduc pasii si te corecteaza la fiecare greseala, dar pe mulaje…

 

Shanghai, o metropolă spectaculoasă, vie și acoperită de smog.

 

După Japonia, toată echipa s-a îndreptat spre Shanghai, China. Primul șoc pe care l-am avut în Shanghai a fost smog-ul. Un oraș imens, unii spun că are 22 de milioane de locuitori, acoperit de un smog infernal. Orașul nici nu se vedea din avion, se vedea doar smog-ul. Orașul este spectaculos cu o arhitectura impresionanta, formata practic numai din zgarie-nori. Orasul s-a dezvoltat pe verticala, nefiind o zona seismogena. De remarcat – conducătorii orașului au cerut, în urmă cu mai bine de 25 de ani, partidului comunist să le faciliteze o „dezvoltare mai liberă” in aceasta zona, considerata topul culturii si comertului din China. O dezvoltare de care ei să răspundă și pe care ei să o poată controla. Și au ridicat unul dintre cele mai mari metropole din lume ca populație, și în care toată lumea are de lucru.

 

Un „spital de stat vechi și nou”, totodată. Și extrem bine echipat.

 

Am fost într-un „spital de stat” care arăta atât de curat încât puteai să-ți aranjezi freza în gresia de pe podele, cum se spune pe la noi. Spital de stat care acum 25 de ani avea aripa veche de 7-8 etaje și acum, de câțiva ani, au deschis aripa nouă, de 21 de etaje. Și acum mai fac o aripă, de vreo 30 de etaje. Același spital trebuie să crească pe nivelul de înălțime pentru că spitalul are un perimetru de suprafață terestră care nu îi permite să se întindă (Foto 4).

Cu aceasta ocazie, am relevant aspectele microchirurgicale din anevrisme si maflormatii arterio-venoase cerebrale – experienta personala si strategie europeana versus datele extreme de complexe prezentate de catre grupul din spitalul Punan din Shanghai.

Grupul chirurgical din acest spital a fost extrem de receptiv la toate discutiile si provocarile, raspunzand imediat si cunoscand parca instant cele mai bune solutii si strategii terapeutice.

Progreele neurochirurgiei chineze sunt impresionante, iar departamentul de neurochirurgie al Spitalului Punan, condus de domnul Prof. Weidong Liu, contituie un varf de dedicatie si profesionalism, mai ales in domeniul neurochirurgiei vasculare. Departamentul de neurochirurgie, implica 4 sectii care abordeaza patologia neurochirurgicala vasculara, tumorala, spinala si functionala.

Pentru viitor, vor sa deschida si un departtament special de neurochirurgie traumatica.

De remarcat ca orice aparat de inalta performanta in imagerie, investigatii, neuromodulatie sau in armamentariul operator, spitalul face tot posibilul sa il achizitioneze si incel mai scurt timp sa il si utilizeze.

Dedicatia pentru neurochirurgie si pentru medicina in general este totala. Nu se lucreaza cu nici un fel de program aparent, totul constituie o perfecta sincronizare si o lupta continua pentru performanta. De altfe, prof. Weidong Liu, are calendarul de conferinte internationale, ocupat, pentru aproximativ 2 ani.

La fel, ca si in Japonia, pregatirea neurochirurgicala se realizeaza in special pe mulaje, cu un control robotic perfect, intrucat, din motive religioase, nu pot efectua operatii pe cadavre.

Am incercat sa obtin si unele date interne despre dezvoltarea spitalului Punan si evolutia departamentelor de neurochirurgie, dar raspunsul conducerii a fost „sunt confidentiale”.

Impresionant, ca in plina tara comunista, eforturile de perfectionare a unei discipline extrem de sofisticate si cu un impact financiar major, se dezvolta intr-un mod alert, depasind multe centre de neurochirurgie din lume, publice sau private.

Actualmente se estimeaza, neoficial, ca in Republica Chineza exista peste 2000 de neurochirurgi certificati, iar performantele acestora cresc in acelasi ritm.

 

Profesorul Takanori Fukushima a avut și program operator

 

Conferințele au fost impresionante. Profesorul care ne-a invitat, un super-one-man-show, Takanori Fukushima, avea și program operator, concomitent cu desfasurarea prezentarilor. Deseori, prezentarile erau oprite si se transmitea live din blocul operator, interventiile neurochirurgicale ale Prof. T. Fukushima. In toate situatiile am primit pe MRI, aspectele pre si post operatorii, chiar si aspectul pacientilor dupa interventia neurochirurgicala.

  

Pentru noi, Japonia și China sunt la capătul pământului. Dar din multe puncte de vedere, acolo apare viitorul neurochirurgiei…

 

Dacă este să comparăm cu nivelul european, trebuie să recunosc că și Japonia și China sunt peste acesta. Sigur, în Europa sunt centre de excepție în neurochirurgie, cum este International Neuroscience Institute din Hanovra, INI Center, dedicat numai acestor probleme, dar este un centru privat. Și mai sunt și alte centre puternice în Europa. Dar Japonia și China caută să se atingă maximum posibil în științele neurale. Științele sistemului nervos nu se referă numai la operații. Și atunci au construit centre de neuroștiințe în care sunt cuprinse neurologia, neurochirurgia, cercetarea, genetica și așa mai departe. Sisteme integrate extrem de perorfmante, cu multă muncă de cercetare pe lângă cea medicală.

 

Unde ne aflăm noi?

 

Cu siguranță, ne aflăm pe un drum ascendent. Sunt cinci-șase orașe din România cu dotare bună și din ce în ce mai bună și cu  performanțe neurochirurgicale recunoscute în întreaga lume: București, Cluj, Iași, Timișoara sau Târgu-Mureș. Nu trebuie să uităm de unde am plecat. În 1990, în țară existau doar 3 computere tomograf. În momentul de față, cred că sunt 300. Poate și mai multe, dacă discutam și de cele private. Nu mai spun de dezvoltarea RMN-ului, care este tot mai sofisticată, mai complexă (ajungandu-se in mod constant la RMN 3 Tesla). Sau blocurile operatorii, care sunt dotate cu elemente majore pentru a face față oricărei operații. Și în viitor ne vom permite sigur să invităm profesori de neurochirurgie din lume care să poată opera în România, astfel, Societatea Romana de Neurochirurgie isi gaseste locul corespunzator in cadrul Federatiei Mondiale din aceasta specialitate extrem de dificila.

 

Despre neurochirurgia din Japonia și China. Povestea unor conferințe de la capătul lumii. Și nu numai…

Prof. Univ. Dr. MSc Alexandru Vlad Ciurea

 

Japonia și China. Am conferențiat de curând în aceste două țări îndepărtate. Am fost invitat de un cunoscut profesor neurochirurg japonez.Profesorul Takanori Fukushima (Foto 1)  este o personalitate internațională, un adevărat globetrotter al neurochirurgiei. Este full professor de neurochirurgie în North Carolina și un neurochirurg cu o activitate impresionantă: peste 23.000 de operații. Anul acesta a organizat un periplu de conferințe în Japonia și China. A invitat un grup de conferențiari cunoscuți din Europa, Japonia și America. Am fost unul din cei trei profesori europeni invitați – unul din Germania, unul din Suedia și cu mine – și am rămas foarte impresionat. Au mai participat doi profesori din SUA, iar ceilalți conferențiari au fost japonezi și chinezi.

 

Drumul spre capătul lumii a fost lung și greu.

 

Dar merită să îl străbați! De la Frankfurt la Tokyo sunt 13 ore de zbor. La Tokyo, schimbare de avion. Am petrecut două ore în aeroportul imens din Tokyo. După aceea, încă două ore de zbor până în localitatea Fukuoka, din cea mai de sud insulă, Kyushu, foarte apropiată de Coreea de Sud.

 

Primele conferințe au fost la Fukuoka, pe insula Kyushu. Fukuoka are un centru universitar extraordinar de bine pus la punct, cu toate facilitățile posibile (Foto 2).

 

Neurochirurgia din Japonia tinde spre perfecțiune.

 

Conferințele au avut loc în centre spitalicești recunoscute pentru performanța lor, iar auditoriul a fost de fiecare dată de peste 200 de persoane. Subiectele au fost stabilite din timp, le-am primit înainte cu trei luni. Erau basic neurosurgery și deschideau porți despre cum este bine să facem un anumit procedeu și care sunt avantajele, dezavantajele și, mai ales, care sunt rezultatele imediate și tardive. Publicul era format din medici neurochirurgi, la nivel de medic specialist. Dar au participat și asistente medicale, și infirmiere, și rezidenți și medici absolvenți, și chiar și somități medicale din Japonia și China. Conferințele au semănat cumva cu cele de la Teatrul Național din București.

 

Conferințele s-au construit pe experiența fiecăruia dintre noi.

 

Tot ce ni s-a cerut a fost să explicăm fără grabă, să insistăm pe ce am făcut noi, pe cazurile noastre și nu pe ce scrie în „literatura de specialitate”. Ce pot eu să fac în clinica mea și cu mâinile mele și cu echipa mea. Și să prezint exact, fără niciun fel de cosmetizare, și părțile bune, și părțile rele.

 

De la Fukuoka am plecat spre un alt centru universitar, în Kochi, pe insula  Shikoku, iar de acolo ne-am dus la Kyoto. A fost capitala Japoniei medievale, iar în timpul liber am vizitat locuri extraordinare și am aflat lucruri extraordinare despre istoria acestei țări. După aceea ne-am îndreptat spre Tokyo, unde am avut alte conferințe.

 

Japonia reprezintă, la modul cel mai cinstit, o Germanie organizată de cinci ori mai bine.

 

Din multe puncte de vedere, inclusiv din cel al neurochirurgiei, aproape atinge perfecțiunea. La nivel  mondial, în momentul de față, există aproximativ 33.000 de neurochirurgi certificați. Nu cunoaștem încă unele date din Asia Centrală, și nici din Rusia, care nu raportează toți neurochirurgii pe care îi deține la nivel de specialist. Dar din cei 33.000, 8.000 sunt în Japonia! Din acest motiv, nu toți sunt practicieni, nu au loc. Jumătate lucrează în partea clinică, iar cealaltă jumătate lucrează ori în robotică, ori în cercetare. Japonezii sunt astfel  în topul neurochirurgiei mondiale. Peste Statele Unite, peste Germania. Astfel că  întâlnirea noastră a fost un regal în domeniul neurochirurgiei.

 

De la Fukuoka am plecat spre un alt centru universitar, în Kochi, pe insula  Shikoku, iar de acolo – la Kyoto și la Tokyo.

 

Profesorul Takanori Fukushima a avut și program operator

 

Conferințele au fost impresionante. Profesorul care ne-a invitat, un super-one-man-show, Takanori Fukushima, avea și program operator. Am vizitat astfel și blocurile operatorii. Conferința începea la orele 8.30 – 9.00, domnia-sa la 7.00 începea operația (Foto 3). Uneori se transmitea live, alteori ne arăta rezultatele. O spun din nou, clinicile japoneze depășesc posibilitățile multor clinici din Europa.

 

Politețea este un mod de a fi în Japonia.

 

Japonezii s-au comportat cu amabilitate ieșită din comun. Au fost impecabili. Felul în care te ascultă, te apreciază, te invită, ți se dă cuvântul, răbdarea pe care o au, chiar dacă știu subiectul respectiv, sunt impresionante.

Iar Japonia este o țară foarte bine organizată.. Japonezii  au o țară cu mult asfalt, multă sticlă și mult beton. Și se înalță din ce în ce mai mult, crește pe verticală. Este o țară mică, practic. Dar are peste 110 milioane de locuitori, trebuie să aibă toți de lucru, trebuie ca toți să poată progresa, iar mințile japoneze împing societatea înainte. Tind spre perfecțiune și muncesc extrem de mult.

 

Shanghai, o metropolă spectaculoasă, vie și acoperită de smog.

 

După Japonia, toată echipa s-a îndreptat spre Shanghai, China. Primul șoc pe care l-am avut în Shanghai a fost smog-ul. Un oraș imens, unii spun că are 22 de milioane de locuitori, acoperit de un smog infernal. Orașul nici nu se vedea din avion, se vedea doar smog-ul. Orașul este spectaculos. Conducătorii orașului au au cerut, în urmă cu mai bine de 25 de ani, partidului comunist să le faciliteze o „dezvoltare mai liberă”. O dezvoltare de care ei să răspundă și pe care ei să o poată controla. Și au ridicat unul dintre cele mai mari  din lume ca populație și în care toată lumea are de lucru.

 

Orașul care nu doarme.

 

Shanghai-ul este în continuă mișcare, Shanghai-ul muncește, Shanghai-ul crește. Chinezii au defrișat zonele din jurul orașului și au desecat mlaștinile, iar terenurile au fost dedicate construcțiilor. Blocuri care au de la 20 de etaje în sus. Toată lumea lucrează, din IT, până în servicii. Toată industria textilă a Chinei pare că s-a mutat acolo. Centrele de IT, ca și cele medicale, sunt la cel mai înalt nivel.

 

Orașul are tot ce poate gândi mintea omenească. Inclusiv un „centru istoric” în care intri deschizând niște uși de palat spre „Mica Europă”. Cu străzi ca cele din Veneția, Milano sau Paris, cu magazinele ca acolo în Europa. Copiere perfectă. Cu mâncarea din Europa, cu ospătari și cu bucătari de pe bătrânul continent. Răzbate o deosebită plăcere de viață din toate ungherele.

 

Un „spital de stat vechi și nou”, totodată. Și extrem bine echipat.

 

Am fost într-un „spital de stat” care arăta atât de curat încât puteai să-ți aranjezi freza în gresia de pe podele, cum se spune pe la noi. Spital de stat care acum 25 de ani avea aripa veche de 7-8 etaje și acum, de câțiva ani, au deschis aripa nouă, de 21 de etaje. Și acum mai fac o aripă, de vreo 30 de etaje. Același spital trebuie să crească pe nivelul de înălțime pentru că spitalul are un perimetru de suprafață terestră care nu îi permite să se întindă (Foto 4).

 

Am avut două conferințe în acest spital foarte mare. Interesant, dar în timpul conferințelor nu au avut niciun fel de operație planificată. Nu este spital de urgență și nu au avut operații. Am vizitat și blocul operator. Au o dotare de înalt nivel. Aproape scinece-fiction. Spuneau că, dacă oriunde în lume apare ceva nou, un microscop mai performant, de exemplu, îl cumpără și ei în cel mai scurt timp.

 

Chinezii sunt și ei în linia întâi a neurochirurgiei. Și a amabilității.

 

Gazdele din China au dat dovadă de amabilitate și  de politețe la fel ca și japonezii. Dar mi s-au părut  mai apropiați de noi, europenii, decât japonezii. Legăturile vechi dintre europeni și chinezi parcă se simt.  Marco Polo, comerțul, amprenta lăsată de Drumul Mătăsii au apropiat teritoriile. Iar noi, românii, suntem foarte bine priviți de către chinezi. M-am simțit foarte bine.

 

Colegiul Medicilor ocupă un etaj al unui mare palat cultural

 

Ne-au invitat, pe cei care am conferențiat, într-un fel de palat cultural din Shanghai. Un etaj întreg era dedicat Colegiului Medicilor. Un palat imens, cu încăperi pentru tot felul de activități. Profesorul din Japonia, Takanori Fukushima, de exemplu, putea să locuiască acolo, putea să lucreze acolo, putea să țină chiar o conferință. Nu știu dacă mai există undeva în lume o clădire cu astfel de posibilități. Din centrul cultural ne-au dus într-un cartier special, o platformă de lumină și culoare, cum ar fi cartierul Primăverii la noi. Acum  este o zonă mai retrasă, dar ne-au arătat cum  doresc să împingă acest oraș înainte. Parcă trăiam într-o poveste, într-un vis.

 

Pentru noi, Japonia și China sunt la capătul pământului. Dar din multe puncte de vedere, acolo pare începutul…

 

Dacă este să comparăm cu nivelul european, trebuie să recunosc că și Japonia și China sunt peste acesta. Sigur, în Europa sunt centre de excepție în neurochirurgie, cum este International Neuroscience Institute din Hanovra, INI Center, dedicat numai acestor probleme, dar este un centru privat. Și mai sunt și alte centre puternice în Europa. Dar Japonia și China caută să se atingă maximum posibil în științele neurale. Științele sistemului nervos nu se referă numai la operații. Și atunci au construit centre de neuroștiințe în care sunt cuprinse neurologia, neurochirurgia, cercetarea, genetica și așa mai departe. Sisteme integrate extrem de perorfmante, cu multă muncă de cercetare pe lângă cea medicală.

 

Unde ne aflăm noi?

 

Cu siguranță, ne aflăm pe un drum ascendent. Sunt cinci-șase orașe din România cu dotare bună și din ce în ce mai bună și cu  performanțe neurochirurgicale recunoscute în întreaga lume: București, Cluj, Iași, Timișoara sau Târgu-Mureș. Nu trebuie să uităm de unde am plecat. În 1990, în țară existau doar 3 computere tomograf. În momentul de față, cred că sunt 300. Poate și mai multe, dacă discutam și de cele private. Nu mai spun de dezvoltarea RMN-ului, care este tot mai sofisticată, mai complexă. Sau blocurile operatorii, care sunt dotate cu elemente majore pentru a face față oricărei operații. Și în viitor ne vom permite sigur să invităm profesori de neurochirurgie din lume care să poată opera în România. Mi-am permis, cu acordul președintelui Societății Române de Neurochirurgie, să invit la Congresul Societății care  va avea loc anul acesta, în septembrie, la Cluj, pe colegii care au conferențiat în China și Japonia. Toți au fost încântați. Drept urmare, profesorul H. Shimomoto din Fukuoka a decis să participe.

Prof. Dr. Takanori Fukushima

Prof. Dr. Takanori Fukushima

Clinica de Neurochirugie din Fukuoka

Clinica de Neurochirugie din Fukuoka

Prof. Fukushima in timpul unei interventii neurochirurgicale

Prof. Fukushima in timpul unei interventii neurochirurgicale

Spitalul Punan din Shanghai)

Spitalul Punan din Shanghai