Category : Articole

Home/Archive by Category "Articole" (Page 8)

Prof.Dr.Alexandru Vlad Ciurea: Cumpătarea înseamnă sănătate!

Dr.+Alexandru+Vlad+Ciurea+Cumptarea+nseamn+sntate_616847
Dr. Alexandru Vlad Ciurea: Cumpătarea înseamnă sănătate

Anul trecut, în duminica de Paşte, în Bucureşti şi în judeţul Ilfov, peste o mie de oameni au chemat ambulanța din cauza exceselor (mai ales) alimentare. Peste șase sute de cazuri au fost urgenţe de cod roşu şi galben, adică grave și foarte grave. Au mai fost chemate ambulanțe și pentru intervenții la accidente rutiere (unele cauzate de consumul de alcool).

„Atacul” dezlănțuit asupra bucatelor pregătite cu ocazia acestei mari sărbători dăunează grav sănătății. După cel mai lung post de peste an, organismul poate deveni victima unui violent șoc alimentar sau provocat de excesul de alcool. Cel mai bun sfat este să dăm dovadă de cumpătare. Preparatele alimentare care se consumă tradițional în cele două zile trebuie consumate cu prudență. Carnea, mai ales cea de miel, care se digeră mai încet (este o carne grea pentru digestie) nu trebuie asociată cu paste făinoase sau cartofi, dar cu legume proaspete sau gătite cât mai puțin. Carnea de miel nu trebuie să umple farfuria! Pasca și cozonacul, „grele” și acestea (conțin ouă multe, nuci sau diferite creme) este bine să le mâncați în prima parte a zilei sau după-amiaza. Nu le asociați cu masa de prânz, chiar dacă multora le plac ouăle servite cu o felie de cozonac alături.

„Bombele” alimentare ne afectează puternic sănătatea. Meniul tradițional de Paște este plin de proteină animală, drobul care se gătește din organe de miel este bogat în acid uric. Urmează ouăle – dar, atenție, trebuie consumate cu multă moderație, întrucât ficatul nostru obosit nu le poate digera în liniște! Cozonacul sau pasca sunt încărcate de lipide și carbohidrați. De aceea, este bine ca acestea să fie consumate fie înainte de prânz, fie mai târziu, după masa de prânz, dar nu asociate acesteia! La desert sunt mai potrivite fructele. Alcoolul în exces este și acesta periculos, așa că un pahar-două de vin reprezintă o cantitate suficientă pentru masa de Paște. Iar dacă am mâncat bine și am și băut puțin alcool, este bine să facem și puțină mișcare după aceea.

Cumpătarea este o virtute.

Nu o spun eu, o spun textele religioase și filozofii din toate timpurile – de la grecii antici, la sfinții părinți creștini sau la budiști și filozofi din orient. Medicii și psihologii sunt de aceeași părere. “Cumpătarea creștină” este virtutea prin care credinciosul pune cuvenita măsură în toate faptele vieții sale. Inclusiv în mâncare și băutură.

Creierul (centrul de comandă) are la rândul său nevoie de cumpătare. Cu atât mai mult în aceste vremuri, în care stresul ne marchează existența. Procesul de gândire trebuie să fie liniștit, să curgă ca un râu. Stresul nervos, faptul că ai foarte multe lucruri de făcut,creierul primește zece comenzi, le rezolvă, apoi vin alte douăsprezece. Somnul se dereglează, nu se mai reface chimismul cerebral, dejectele creierului nu mai sunt îndepărtate, legăturile în creier nu se mai fac corect, apar oxidanți, radicalii liberi. Se produce distrugerea celulelor nervoase. Sau metabolismul merge greșit și apar în creier și metabolism celule anormale. În mod normal, organismul le recunoaște și le distruge. Dar la un moment dat, când este depășit organismul, aceste celule anormale se adună în masă și formează tumori.

Computerul, telefonia mobilă, radiațiile solare, radiațiile nucleare influențează și acestea în rău. Cumpătarea este un cuvânt de ordine care se aplică și acestor situații. Toți suntem sub stres și sunt momente în care nimeni nu te protejează. Nici copiii, nici familia, nimeni. Și-atunci trebuie să ieși singur din starea aceasta.

Creierul are nevoie de odihnă și de stimulare pozitivă.

Indiferent cât ești de obosit, trebuie să-ți asiguri cele șase ore de somn obligatorii. Cu cât ești mai obosit, cu atât nu poți să dormi. Un ceai cald, un sfert de sedativ ușor care induce somnul – iată ce poți face pentru un somn profund dacă nu poți dormi. Fără a perpetua, pentru că până la urmă orice medicament de acest tip dă dependență. Dar să nu te culci la două noaptea. Somnul cel mai bun – lucru dovedit – este între zece seara și miezul nopții. Mai bine faci tot posibilul să oprești televizorul, să nu te uiți la meciuri de fotbal, să nu ai discuții sau certuri și să te culci, după o perfectă igienă generală și, dacă poți, și cu geamul deschis. Somnul trebuie să fie cât mai liniștit. Nu trebuie să mănânci mult seara, nu trebuie să bei mult. Iar trezirea de dimineață este cel mai bun remediu pentru refacerea sănătății mentale. La trezire este indicat să bei un pahar cu apă, să te relaxezi, să gândești pozitiv. Recomand mișcarea, gimnastica de înviorare și, pentru stimularea pozitivă, muzica și soarele.

Calitățile vinului roșu

Dincolo de sucurile naturale de fructe despre care știe toată lumea că fac foarte bine, un pahar de vin roșu, chiar zilnic, pentru creier, la sfârșitul zilei, este binevenit. În primul rând, deschide vasele mici și ale inimii, și ale creierului. Este foarte important pentru creier pentru că un număr de vase au circulație terminală, nu mai au legături, se termină în „deget de mănușă”. Deci trebuie să le ții deschise. Ca să le ții deschise, trebuie să le alimentezi continuu și este bine să aduci lichide, ca să le cureți. Vinul roșu deschide aceste vase de la nivelul creierului.

De Paște, toată lumea bea vin roșu. E foarte bine, dar să ne limităm la un pahar. Două sute, două sute cincizeci de mililitri de vin roșu bun și băut încet. De asemenea, vinul roșu mărește imunitatea, mărește activitatea cerebrală, deschide vasele așa cum am spus, dar este și un factor de poftă de viață. De plăcerea de a trăi. Prin urmare, să ne bucurăm de viață, să avem sărbători cât mai frumoase și cât mai cumpătate.

Articol publicat pe site-ul http://www.romanialibera.ro/opinii/comentarii/dr–alexandru-vlad-ciurea–cumpatarea-inseamna-sanatate-446564

15.04.2017

Prof. dr. Alexandru Vlad Ciurea, neurochirurg: „Nu avem structura unui mic Napoleon care dicta 7 scrisori deodată“. Cum avem grijă de creier.

adevarul

Creierul este un organ ca oricare altul. Atunci când avem o boală de stomac, ţinem regim. „Aşa şi cu creierul, trebuie să-l facem să funcţioneze. Avem nevoie de el“, explică neurochirurgul. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Prof. dr. Alexandru Vlad Ciurea, medic neurochirurg: „Orice cicatrice… „Depinde la ce nivel. Să zicem intelectual. Pentru aceasta, în primul rând, trebuie să-i dăm odihnă 8 ore. Nu înseamnă numaidecât că dormi 8 ore“, spune prof. dr. Alexandru Vlad Ciurea, şeful Departamentului de Neurochirurgie al Spitalului Sanador, care a explicat cum ar trebui să ne protejăm cel mai important organ al corpului. În acest interval de 8 ore intră şi trezirea de dimineaţă şi plimbarea în aer liber, mai spune acesta. „Toate acestea duc la odihna creierului. Şi să nu-l tracasezi cu 10 telefoane: ia şi sifoane, mai ia şi pisica de pe gard…Toate acestea agită creierul şi el ar trebui să stea liniştit“.

Creierul uman este setat să se odihnească noaptea.

Fenomenul de linişte cerebrală este conform activităţii diurne şi nocturne, atrage atenţia specialistul. „Creierul uman este setat să se odihnească noaptea. Nu să stau până la 12 noaptea. E cea mai mare greşeală. Randamentul e 0. Cel mai bun somn este între ora 10.00 şi 12.00 noaptea, e dovedit“.

Trezirea trebuie să fie şi ea treptată. „Nu am sărit din pat şi am luat-o la fugă!“ Dimineaţa nu uităm să respirăm cu geamul deschis. „Şi creierul funcţionează cu puţin dacă nu-i dăm oxigen“.

Intrarea în activitate nu trebuie să fie cu hei-rup. „Nu trebuie să plecăm nervoşi spre serviciu să rupem şoseaua în două. Nu avem structura unui mic Napoleon care dicta 7 scrisori deodată, făcea toate lucrurile perfect, ţinea minte toate regimentele. Dar, pentru un om normal care vrea să aibă o viaţă cât mai lungă toate lucrurile trebuie făcute cu măsură şi pe rând. Noi, românii, lucrăm în stilul pompieristic. Dacă lucrezi ceva şi vine un coleg peste tine spunând: hai repede că şeful vrea… În condiţiile astea nici treaba nu ţi-ai făcut-o bine, nici pe şef nu l-ai rezolvat. Urmează un fel de amalgam, un soi de fuşereală, când nu faci nimic bine. Pentru că creierul trebuie să se concentreze şi să termine un lucru cap-coadă. Am văzut masa unui profesor universitar, academician, care avea masa plină de cărţi, de lucrări. Toate acestea ştiţi că rău fac creierului? Pentru că sunt impulsuri care se adună şi care sunt factori de alarmă şi nu duc la odihna creierului, duc la oboseală. Sunt puţine genii în România în momentul acesta care reuşesc să rezolve toate treburile deodată“.

Urmează partea a dua a zilei când cu un pahar de alcool în faţă sau fără facem cel mai rău lucru pe care îl putem face – stăm ore şi ore la televizor, comentăm şi facem un lucru foarte grav – stăm pe loc, mai spune universitarul. Ceea ce nu face bine nici creierului, nici organismului.

Adevărul: Care e cel mai bun prieten al creierului?

Prof. dr. Alexandru Vlad Ciurea: Un zâmbet. În sensul de gândire pozitivă. De a ne bucura de ceea ce avem şi de ceea ce putem face. Zâmbetul produce în creier o stare de bine – se pare după toate datele că se secretă anumite substanţe care produc o efervescenţă intelectuală în creier cu multiple sinapse care se descarcă de la un simplu zâmbet.

Adevărul: Mi se pare poezie ce spuneţi.

Prof. dr. Alexandru Vlad Ciurea: Depinde cine spune.

Articol aparut pe pagina ziarului Adevarul.
http://adevarul.ro/sanatate/minte-sanatoasa/prof-dralexandru-vlad-ciurea-neurochirurg-nu-structura-unui-mic-napoleon-dicta-7scrisori-deodata-grija-creier-1_58d2633b5ab6550cb892757d/index.html

Prof. dr. Alexandru Vlad Ciurea, neurochirurg: „Umanitatea contează, nu se știe în viață când te lovește boala“

gds

Prof. dr. Alexandru Vlad Ciurea, neurochirurg: „Umanitatea contează, nu se știe în viață când te lovește boala“

A operat pe creier 23.000 de pacienți. Mulți dintre ei copii. Prof. dr. Alexandru Vlad Ciurea este un geniu al neurochirurgiei la nivel internațional. Doctor în științe medicale, profesor universitar de neurochirurgie, membru al Academiei de Științe Medicale, medicul neurochirurg este văzut de pacienți drept salvatorul de vieți. De-a lungul carierei a coordonat peste 20 de proiecte de cercetare naționale și internaționale și este primul medic din România care a aplicat tehnica drenajului ventriculo-peritoneal. Totodată, sub coordonarea sa are loc dezvoltarea și construcția primului Centru de Excelență în Neurochirurgie din țară. Prezent la Craiova pentru lansarea volumul propriu „Călătorii în centrul gândirii“, vorbește în exclusivitate pentru Gazeta de Sud despre neurochirurgia din România, dar și despre problemele din sistemul medical românesc.

GdS: Aveți o carieră impresionantă și foarte mulți pacienți salvați. De ce ați ales o specializare atât de grea – neurochirurgia?

Alexandru Vlad Ciurea: Am vrut să fac o disciplină chirurgicală, m-am pregătit atent și a fost o întâmplare că am ajuns să fac neurochirurgie. Am vrut să fac oftalmologie sau tot o disciplină de chirurgie fină. S-a întâmplat să găsesc loc pe neurochirurgie și nu regret.

GdS: Ați început să profesați într-o perioadă în care nu exista posibilitatea investigațiilor de înaltă performanță: RMN, CT. De atunci, lucrurile s-au mai schimbat. Cum regăsiți neurochirurgia astăzi?

A.V.C.: Toate specialită­țile au evoluat foarte mult. Acum România are acces la orice fel de informație de pe glob. Și Centrul Universitar Craiova s-a dotat cu o serie întreagă de investigații în domeniul sistemului nervos, care ne ajută să obținem anumite date de diagnostic care în urmă cu 20 de ani păreau science fiction.

„17 ani am operatnumai copii“

GdS: Ce părere aveți despre ce se întâmplă în Craiova din punct de vedere al neurochirurgiei? În cadrul Spitalului Județean de Urgență Craiova există o secție de acest fel.

A.V.C.: Este foarte bine că există, trebuie însă să ne gândim ce putem dezvolta aici pe viitor. În Craiova există un bazin extraordinar de potență intelectuală și devotament din partea studenților care sunt gata să absoarbă cunoștințe și să le pună în practică.

GdS: Ați realizat 23.000 de intervenții chirurgicale. Câte dintre ele au fost la copii?

A.V.C.: 17 ani am operat numai copii. După aceea am transformat departamentul în care lucram în două părți: una pentru copii, alta pentru adulți. Era important să menținem un for de neurochirurgie pediatrică pentru diagnostic și tratament, în București. Nu știu exact numărul operațiilor făcute la copii, dar au fost ani de zile în care am făcut numai asta.

GdS: Care este diferența între o operație pe creier la adult și una la copil?

A.V.C.: Sunt formidabile. Sugarul nu este un copil, copilul nu este un adult, diferă total. Cel mai interesant este reacția impresionantă a creierului sugarului și copilului mic, față de reacția creierului adultului. Trebuie să știi foarte multe lucruri de anatomie, fiziologie umană pentru a obține rezultate în chirurgia sugarului și copilului și se poate.

Cel mai mic copil operat a avut două zile

GdS: Ați salvat foarte mulți pacienți de la granița cu moartea. Multe familii sunt acum fericite datorită dumneavoastră. V-a rămas în minte una dintre operațiile făcute, poate cel mai mic copil pe care l-ați operat?

A.V.C.: Îmi aduc aminte de cel mai mic copil pe care l-am operat și care m-a frapat, eram tânăr și frumos neurochirurg pe atunci (râde). M-a chemat profesorul Arseni și mi-a spus: „Operează-l!“, și a plecat. Era un copil care fusese scos din Maternitate și în frunte avea o apăsare de procedură de forceps. Copilul avea două zile. Am rămas uimit, m-am mirat, am citit. Aveam o șefă mai în vârstă care m-a învățat ce am de făcut și l-am operat. Intervenția a fost o reușită și am fost extrem de fericit.

GdS: Probabil că mulți dintre acești copii vă mulțumesc și astăzi că le-ați salvat viața.

A.V.C.: Da, există pacienți care mă caută, mă felicită de sărbători. Uneori vin la mine să ne vedem. Este o mare plăcere pentru un neurochirurg care a trecut prin multe lucruri și bune, și rele. Viața nu îți oferă numai lucruri bune. Este o bucurie să constați că ai reușit să dai lumii oameni care chiar cu boli grave acum reușesc să profeseze.

„Trebuie să avem o gândire constructivă“

GdS: „Chirurgia pe creier este o artă“, așa se spune. Au fost momente în care în sala de operație ați simțit că ceva dincolo de pregătirea dumneavoastră v-a ajutat să-i salvați pe cei întinși pe masa de operație?

A.V.C.: Trebuie să avem o gândire constructivă și gândirea că cineva, acolo, Sus, ne iubește și ne conduce mâna în operațiile foarte grele. Toată lumea vorbește și în literatură despre un har medical. Pe lângă muncă, profesionalism, cunoștințe mai este ceva, acel ceva care te ajută. Eu cred că este crea­tivitatea.

GdS: Tot mai mulți copii sunt diagnosticați cu tumori cerebrale, medicii oncologi atrag atenția asupra creșterii numărului acestor cazuri chiar și în zona Olteniei. Ce șanse au acești copii în România?

A.V.C.: Sistemul medical s-a dezvoltat mult din acest punct de vedere. Acum aceste afecțiuni pot să fie depistate prin RMN fetal. Numărul de tumori a crescut în toată lumea. Tumorile grave apar și la copil. Puterea de apărare a copilului este extrem de mică, iar aici trebuie să se lucreze în echipă cu oncologul pediatru, cu neurologul. Nu trebuie însă să dezarmăm.

„Nu cred că Hipocrate și echipa lui aveau ceasuri la mână să se uite câte ore lucrau“

GdS: Faceți cercetare de mulți ani și în România, şi în străinătate. Sunteţi un nume cunoscut. Considerați că ar trebui să se facă mai mult din acest punct de vedere la noi în țară?

A.V.C.: Cercetarea implică două elemente esențiale: devotament, să nu te uiți la ceas, și suportul, nu poți să faci cercetare fără informare și aplicare. Am fost conectat cu un centru de cercetare oncologic din Mesina și am văzut cum îi susține statul italian și ce reușesc ei să facă într-o clădire de patru etaje în care erau numai probleme de oncologie cerebrală, am întrebat cât costă și mi s-a spus că nu contează cât costă, ei doar trebuie să își facă treaba. Statele dezvoltate își pot permite așa ceva, noi trebuie să menținem legătura cu ei și dacă cineva ne întinde mâna să nu spunem nu. Legăturile multicentrice împing medicina înainte. Am o deschidere totală față de sistemele de sănătate de la nivel internațional. Recent am fost uimit de o doamnă doctor neurolog româncă ajunsă în California și care se ocupă de cercetare în tumori cerebrale. Nu e nici o rușine să o întreb ce fac ei acolo, orgoliile trebuie lăsate la ușă. La sfârșitul lunii aprilie organizăm o conferință despre actualități în cercetare în patologia tumorală generală.

Articol publicat pe pagina ziarului Gazeta de Sud: http://www.gds.ro

Cele 10 porunci pentru o zi sanatoasa, cu neurochirurgul Alexandru Vladimir Ciurea.

aaa

http://www.digi24.ro/emisiuni/tinerete-fara-batranete/tinerete-fara-batranete-26-februarie-10-30-676974

Pe lângă alimentaţie sănătoasă şi mişcare, mai este nevoie şi de alte „ingrediente” pentru a putea trăi fericiţi şi sănătoşi până la adânci bătrâneţi. Odihna şi zâmbetul sunt doar două dintre ele. Reputatul neurochirurg Alexandru Vlad Ciurea face chiar acum un „decalog” al unei zile sănătoase.

Prima „poruncă”: Cine se trezeşte de dimineaţă, sănătos ajunge

Prof.dr. Alexandru Ciurea, medic neurochirurg: Prima poruncă este să ne trezim cât mai de dimineaţă! În popor ţăranul se culcă o dată cu găinile şi se scoală la cântatul cocoşului. Trezirea trebuie să fie dimineaţa, nu la ora 10:00. Dacă ne-am trezit la 9:00 sau la 10:00, sigur suntem obosiţi.

A doua „poruncă”: Aerul curat, sănătate pentru creier

Al doilea lucru – nu mergem direct sa mâncam să deschidem chemarea frigiderului. Să ieşim afară, să respirăm aer curat! Aerul ăsta se duce nu în plamâni cum crede toată lumea, ci exact în creier. Se deschid toate ferestrele ca să iasă toate duhurile rele.

A treia „poruncă”: Te mişti, deci exişti

După ce s-au deschis ferestrele şi începe creierul să funcţioneze, facem următorul pas: facem câţiva paşi. De ce facem paşi? Nu că aşa spune Guvernul, ci că punem circulaţia, inima, care imediat ne ajută şi mergând, am făcut motilitate. Te mişti şi exişti, a spus un japonez.

A patra „poruncă”: Ziua bună se cunoaşte după duşul de dimineaţă

După, ne întoarcem şi există această igienă şi toaletă perfectă a organismului în care aruncăm toate elementele toxice din noi pentru că mişcările pe care le facem dimineaţa la duş sunt chiar mişcările din yoga, dar noi nu mai ştim lucrul acesta.

A cincea „poruncă”: Micul dejun, luat în linişte

După aceea se mănâncă. Masa trebuie să fie liniştită, fără telefoane, fără o serie întreagă de bombardamente, fără o agitaţie în jurul mesei.

A şasea „poruncă”: Sănătatea din ceaşcă

Am ajuns la un element esenţial. Ceaiuri sau cafea. Este bine să se bea în genereal o ceaşcă încet, liniştit, şi ca plăcere şi ca digestie.

A şaptea „poruncă”: Zâmbet pentru o sănătate mai bună

Încă un secret, al 7-lea: zâmbetul. Cel mai bun prieten al omului, mai ales al creierului, nu este calculatorul, este zâmbetul. Modifici psihicul tău şi capacitatea ta funcţională, iar pentru cei din jur care probabil sunt încordaţi, relaxează totul!

A opta „poruncă”: Alimentele uşoare, ideale pentru masa de prânz

Alimentaţia la prânz – celula nervoasă nu doreşte multă mâncare la prânz. Dacă am mâncat ca şi căpcăunii, facem aşa o burtă mare şi cădem jos şi sângele tot se duce în burtă, iar aici sus nu mai rămâne nimic.

A noua „poruncă”: Masa de seară, cât mai uşoară

Masa de seară trebuie să fie cât mai uşoară posibilă fără o încărcare cu multe produse de carne şi grase şi fără o suprasolicitare că nu soliciţi numai creierul. Soliciţi pancreasul, soliciţi tubul digestiv, soliciţi inima, nu trebuie încărcare la nesfârşit pentru masa de seară. Din nefericire, un obicei extrem de prost – încărcare cu alcool seara, care nu duce în mod deosebit la ceva bun. De aici urmează o serie întreagă de afecţiuni.

A zecea „poruncă”: Somnul dulce mult aduce

Am ajuns la punctul cel mai important – somnul. Somnul de care ne batem joc cu toţii. Lumea a uitat: când trebuie să ne culcăm? Odată cu găinile. De ce? S-a dovedit pe o serie întreagă de aparate, electroencefalografie că cel mai bun somn este între ora 10:00 și 12:00 seara. Opriţi televizoarele, opriţi telefoanele, opriţi toate aceste lucruri şi odihniţi-vă! Ce credeţi că se întâmplă în organismul nostru? Este o curăţare a creierului. Partea superioară a creierului doarme, partea interioară este viaţa noastră vegetativă în care toate organele funcţionează şi ne curăţă cu ocazia asta creierul, întreg organismul se linişteşte şi a doua zi pornim de la capăt.

„Orice cicatrice în creier înseamnă o posibilă epilepsie“

Alexandru Vlad Ciurea - Talk & Die la copii

Profesorul doctor Alexandru Vlad Ciurea, fost director al SpitaluluiUniversitar de Urgenţă „Bagdasar-Arseni“ din Bucureşti, a vorbit pentru „Weekend Adevărul“ despre un subiect mai puţin mediatizat: traumatismele cranio-cerebrale la copii.

Creierul este un organ ca oricare altul, spune profesorul doctor Alexandru Vlad Ciurea. Şi totuşi, orice lovitură la cap poate avea consecinţe greu de calculat, mai ales asupra copiilor, fiindcă sistemul nervos, în ansamblu, ajunge la maturitate abia la 20 de ani. Atunci când este mic, copilul se loveşte adeseori la cap. Căzăturile cu afectarea capului predomină între 1 şi 3 ani, când curiozitatea îi face pe cei mici să exploreze totul în jur, pentru ca mai apoi, în adolescenţă, să vină rândul loviturilor cauzate de jocuri sportive sau de bătăile din şcoală. Consecinţe devastatoare asupra creierului, dar şi asupra întregului organism au accidentele rutiere, dar şi cele care au loc la schi. Prof. dr. Alexandru Vlad Ciurea explică riscurile legate de vârstă, dar şi semnele care arată că după o lovitură, creierul a avut de suferit şi copilul trebuie dus de urgenţă la medic.

„Weekend Adevărul“: Care sunt cele mai frecvente tipuri de traumatisme cranio-cerebrale la copii?
Prof. dr. Alexandru Vlad Ciurea: Structura anatomică şi cea cranio-cerebrală diferă foarte mult la sugar faţă de cea a copilului mic, între 1 şi 3 ani, care diferă de aceea a şcolarului şi apoi a copilului mare. Un sugar, de exemplu, are capul mare şi oricum se întâmplă, cade sigur pe cap. Alta este situaţia în adolescenţă, de exemplu, când craniul şi creierul sunt o optime din greutatea totală corporală. Deci şi tipurile de traumatisme diferă.

Ce predomină la sugari?

Traumatismele la sugari sunt prin căzături. Copilaşul aleargă, se împiedică şi cade. Căzăturile sunt, de obicei, de la acelaşi nivel. Toţi am trecut prin asta şi ştim. Al doilea lucru la sugar sau la copilul mic – mai ales dacă este năzbâtios şi mama şi tata îl îndoapă cu vitamine, uneori şi cu cola – atunci el se urcă pe scăunel, pe bibliotecă şi cade. Căzăturile acestea sunt predominante între 1 şi 3 ani. De la 3 ani încolo încep jocurile. Şi traumatismele cranio-cerebrale ale copilului provin din joaca din parc, din joaca în scrânciob, din mersul pe bicicletă.

Iar la copilul mare?

Aici este marea problemă, pentru că încep jocurile mai agresive, mai sportive, cu traumatisme cranio-cerebrale.
Care sunt periculoase?
Toate sunt periculoase. Pentru că în toate este afectată structura supremă pe care o avem, această bijuterie care se numeşte creierul uman. Or, vă închipuiţi, dacă luăm un calculator sau un telefon şi-l trântim pe jos se strică, nu? Oricât aş pune nu ştiu ce carcasă, aurie, argintie, oricât l-aş proteja. Chiar dacă nu se strică, se defectează legăturile în unitatea centrală. Vă daţi seama ce înseamnă o lovitură la cap pentru un copil…

Ce înseamnă?

În general, se produce un fenomen de vibraţie. Într-o cutie închisă, cum este cea craniană, se produce această vibraţie ca o scuturătură. Creierul este scuturat. Şi atunci poate să urmeze de la o simplă pierdere de cunoştinţă – nu ştii ce s-a întâmplat cu tine – până la stare de comă reală. Şi eu m-am lovit când eram mic, şi eu am văzut stele verzi. În orice caz, indiferent de situaţie, creierul a suferit. Şi sunt multe fenomene şi consecinţe care pot să apară după un timp de la lovitură, nu pe moment.

Ca de exemplu…

De exemplu, credeţi că lumea ştie că traumatismele cranio-cerebrale repetate vor reprezenta, la o anumită vârstă, un factor favorizant pentru boala Alzheimer? Sau că la boxeri, de la atâtea lovituri, creierul se degradează şi se produce o boală care se numeşte suferinţă majoră a creierului: encefalopatia boxerului? Sau că există boală Parkinson de natură traumatică? Şi toate astea de la nişte traumatisme mai simple sau mai complexe, dar repetate, care duc la dereglări cerebrale. Exact ce se întâmplă în structurile cerebrale e foarte greu de definit, chiar şi cu toate mijloacele actuale. S-au făcut studii asupra fibrelor nervoase care pleacă din creier şi ajung la centrii vitali care sunt în linia mediană a creierului şi de acolo pleacă spre centrii care comandă membrele şi toate funcţiile interne ale organismului. Deci te poţi lovi la cap, într-o anumită porţiune, şi să constaţi că nu mai poţi mişca partea opusă, pentru că fibrele nervoase se încrucişează şi trec pe partea cealaltă.

Copilul trebuie urmărit după o căzătură.

Oamenii îşi pun întrebarea: „Eu ce să fac când copilul meu cade?“. Ce răspuns le daţi?

Primul lucru: copilul trebuie urmărit. Dacă este palid, varsă, face convulsii, febră, are privire modificată, are tulburări de echilibru, trebuie imediat anunţat un medic, cum este cel pediatru. Şi dacă acesta recomandă o tomografie computerizată este foarte bine. Tomografia este analiza de primă intenţie pentru un traumatism cranio-cerebral. Nu radiografia, nu electroencefalograma, nu fund de ochi, nu analize de sânge.

De ce?

Pentru că se face repede, durează 10 minute. E adevărat că e invazivă, că iradiază, dar oferă o primă imagine a unei lovituri la creier şi craniu şi câteva elemente esenţiale: îţi arată dacă osul, craniul adică, e spart sau nu, dacă sub os se află un cheag de sânge sau nu, dacă structura cerebrală a fost lezată sau nu. În funcţie de rezultatul tomografiei, iei decizia. Decizia pe care o recomand oricărui doctor este ca atunci când un copil are cel mai mic semn neurologic, chiar dacă este sugar – devine iritabil, plânge, ţipă fără motiv – să facă o tomografie şi, în funcţie de aceasta, este bine ca acel copil să rămână sub observaţie. Pentru că există şi leziuni care se produc în creier în timpul doi, cum spunem noi, adică leziuni secundare care apar după un timp.

De la ce vârstă e indicată tomografia?

Nu avem ce să facem, e o analiză strict necesară la orice vârstă în cazul unui traumatism. Un rău necesar, precum telefonia mobilă. Trebuie să avem un punct de plecare pentru a şti ce anume a fost afectat. Ceea ce nu ştie lumea e că trebuie să se investigheze prin CT şi partea cervicală (n.r. – zona cefei), pentru că de multe ori se întâmplă să existe leziuni la măduva cervicală. Or, măduva cervicală este cea care comandă mişcările de la mâini şi de la picioare. Pe acolo trec căile nervoase.

Cum reacţionează corpul unui copil mic în momentul traumatismului?

Reacţia principală este de umflare. Din această cauză face convulsii. Devine agitat sau somnolent şi face convulsii. Nu poţi să ştii dacă te uiţi la el în primele ore că asta se va întâmpla. Poate să le facă la 12 sau la 24 de ore de la lovitură. De aceea copilul mic trebuie urmărit. Copilul mare îşi revine în primul moment. Poate să spună: „N-am nimic, lăsaţi-mă în pace“. Şi, pe drumul spre casă, poate să devină palid, să dezvolte tulburări de echilibru, poate să cadă din nou, poate să verse. Ceva s-a întâmplat. Fenomenul secundar arată afectarea fibrelor nervoase lungi, care coboară spre măduvă şi spre membre. Şi mai grav: aceste fibre nervoase lungi se opresc în centrii vitali şi nu mai trimit comanda. Nemaitrimiţând comanda de sus către centrii vitali, aceştia ori pot să fie dezorganizaţi, ori pot să intre în comă.

Există un sindrom care se numeşte „Talk & Die“, care afectează şi copiii. Ce este acest sindrom?

Se petrece la copilul de peste 3 ani. Să zicem că a avut loc un traumatism cu o vibraţie mai puternică, cum este o cădere la schi. Copilul se ridică, este palid, se uită la tine, vorbeşte şi, brusc, decedează. Sigur, nu imediat, ci la un interval de timp de la traumatism. Ce s-a întâmplat? De vină este creierul lovit care, precum un calculator, odată trântit, nu-şi mai resetează legăturile. Centrii nervoşi vitali care comandă respiraţia, circulaţia organismului şi celelalte funcţii interioare nu mai funcţionează. Sau rămân să funcţioneze centrii vitali şi dispar cei cerebrali, responsabili cu starea de atenţie, memorie, conştienţă, legătura cu lumea exterioară.

De la o simplă căzătură la un chist şi la epilepsie.

Cât de periculoase sunt căzăturile copiilor între 0 şi 3 ani şi cât de frecvente?

Frecvenţa lor nu este mare, pentru că aceşti copii sunt foarte supravegheaţi. Sunt ca nişte mici bibelouri. Dacă apar căzăturile cu lovituri la cap, apar într-un moment de neatenţie, dintr-o grabă. Nu poţi să-i spui copilului: „stai cuminte!“. Nu există copil să stea cuminte. Dar nu sunt atât de grave aceste căzături. Dacă apar semne îngrijorătoare, totuşi, trebuie dus la medic.

Ce este fractura craniană de tip „ping-pong“?

Fractura de tip „ping-pong“ este specifică sugarului. Se poate întâmpla când copilul trece pe lângă marginea unei mese şi colţul respectiv îi intră în căpşor producând o înfundare. Operaţia de refacere este foarte simplă: se efectuează la marginea înfundăturii şi, cu un instrument, elevator îi spune, ridicăm porţiunea înfundată. Sunt şi teorii în medicină care spun: „nu, lăsaţi-l aşa, pentru că, odată cu creşterea capului, el îşi revine oricum“. Nu poţi să rişti să aştepţi de la natură să facă ce vrea. Trebuie să acţionezi ca să arate ca înainte.

O minge în cap primită la ora de sport comportă vreun risc?

Aceste lovituri sunt inerente. Dacă mingea vine cu putere şi-l loveşte pe copil în cap, iar el cade jos, atunci trebuie dus imediat la un centru medical. Am avut un astfel de caz când un copil a căzut şi a făcut crize convulsive. E mai bine să internăm şi să supraveghem un copil cu un traumatism cranio-cerebral, decât să spunem: „du-te acasă, n-ai nimic“.

Copilul zgâlţâit

Există şi părinţi care zgâlţâie copilul încercând să-l liniştească. Cât de periculoasă este o astfel de metodă?

Este descris în literatura medicală acest sindrom de zguduitură, de vibraţie a copilului sugar. Când copilul este zgâlţâit, se produce o mare vibraţie în interiorul creierului şi al măduvei spinării. Or, aceste structuri extrem de firave, care nu sunt încă definitive, pot suferi leziuni sau hemoragii. Ceea ce-l va transforma pe copil într-un encefalopat – pe româneşte spus, va fi puţin tâmpiţel – sau într-un epileptic. Şi ne întrebăm de ce un copil la vârsta de 12 ani are crize. Pentru că atunci când a fost sugar sau a fost mic a fost sub aceste vibraţii. Leziunile au crescut şi, la o anumită vârstă, se manifestă. Este epilepsie post-traumatică.

Cum se pune diagnosticul?

Se face EEG – eletroencefalograma, care studiază undele cerebrale, şi se face şi imagistică prin rezonanţă magnetică. Am avut un pacient de peste 20 de ani, epileptic şi tratat ca atare. În urma rezonanţei magnetice, am constatat că avea o leziune căpătată în urma unei căzături. Am întrebat familia şi părinţii mi-au spus că, într-adevăr, tânărul căzuse din copac în urmă cu trei ani, dar „a fost bine“. Păi, „a fost bine“ până când leziunile s-au concretizat. S-au transformat dintr-o simplă căzătură, de la o simplă vibraţie, la un chist, un cheag de sânge care s-a organizat, a devenit compresiv şi apăsa o zonă a creierului, dându-i epilepsie post-traumatică. Dar cele mai periculoase traumatisme sunt cele produse în urma accidentelor rutiere. Din nefericire, copiii sunt foarte expuşi. Pe de o parte, şoferii sunt de vină pentru că nu mai respectă regulile de circulaţie. O lovitură de bolid asupra unui copil îl proiectează şi, în afară de faptul că tot corpul are leziuni, principala afectare este a creierului.

În general, cum reacţionează părinţii copiilor atunci când aceştia se lovesc?

În general, părinţii din mediul urban sunt foarte grijulii cu copiii. Mai grav este la ţară când spun: „Ei lasă, că şi eu m-am lovit la cap“. Acolo e problema. Şi mai este o problemă la copilul mare căruia îi este ruşine să spună că s-a lovit la cap. Că s-a bătut în curtea şcolii, că a alunecat, că s-a zgâriat, că i-a curs sânge pe ureche.

De unde apar aceste sângerări?

De la o fractură la baza craniului. Această bază a craniului e o structură osoasă. Or, dacă acest copil primeşte o lovitură foarte puternică, atunci se produce o ruptură a structurilor din bază, se acumulează sânge, care nu are pe unde să iasă, şi atunci iese ori pe nas, ori pe ureche ori dintr-o dată ochii devin roşii. Copilul nu spune şi părinţii constată după un timp că a avut sânge în ureche, că nu aude bine – deci o afectare de nervi cranieni la acest nivel. De aceea, spuneam că cel mai bun tratament este prevenţia. Dacă e vorba despre copilul sugar, patru bunici să se ţină după el. După vârsta de 1 an, devine agitat, vrea să vadă, se urcă pe scaun, trage de perdea – poate să-i cadă în cap, pune mâna pe fire, se duce pe fereastră să se uite, pune scaunul, se întinde peste pervaz şi cade. Am văzut şi astfel de lucruri. Iar la copilul mare, accidentul rutier în ziua de azi este dezastruos.

Celulele gliale, responsabile de cicatrice

Cum se reface creierul după un traumatism?

Nu se reface. Asta e o poveste cu refăcutul. Un traumatism real cu pierdere de cunoştinţă – şi aici avem diferite grade –, dacă lovitura e pe emisferele cerebrale, în zona respectivă se face o cicatrice. Deci organismul îşi pansează rănile. S-au produs leziuni, s-au produs puncte hemoragice – vine un grup de „scutieri“, adică celulele gliale, care acoperă zona şi produc o cicatrice. Până aici, totul e bine, s-a refăcut structura, e minunat. Dar s-a format o cicatrice. Orice cicatrice în creier înseamnă o posibilă epilepsie. Mai departe, în cazul unui traumatism grav, sunt afectate viaţa interioară, vegetativă, şi funcţiile vitale ale organismului, care sunt foarte multe. Sunt mii şi mii de conexiuni ca să poţi să gândeşti, să vorbeşti, să te exprimi, să răspunzi spontan. Dacă toate acestea sunt întrerupte, în zonele respective urmează o perioadă lungă de recuperare.

De ce sunt copiii mai greu de tratat?

Medicina clasică românească avea nişte corifei, care aveau timp să stea de vorbă cu copilul, cu părintele, cu bunica. Acum, cum a intrat copilul pe uşă, medicul îl întreabă: „Ai făcut radiografie?“. „Nu!“ „Ai făcut CT?“ Nu se uită la copil. Copilul trebuie examinat ca şi un adult. El nu spune. Nu-i nimic. Nu trebuie numaidecât să spună tot. Dar observaţia, examenul clinic al copilului sunt lucruri esenţiale. Câţi doctori mai dezbracă un copil în totalitate să vadă nişte lucruri care la o privire superficială nu se văd? Copilul să spunem că a căzut. Câţi se uită la capul sau pe corpul lui să vadă dacă are vânătăi? Şi dacă vânătaia este mai mare, poate să fie un semn de boală de sânge. Acesta e numai un exemplu.

Totuşi, astăzi există şi avantajul investigaţiilor moderne.

Da, pe de o parte, ai mai multe informaţii, dar, pe de alta, nevăzând pacientul, poţi să ai surprize cu totul deosebite. N-am să uit niciodată cum, la un moment dat, în sala de operaţie, medicii vorbeau de ochiul unui pacient, că priveşte nu-ştiu-cum. Şi că n-are examenul oftalmologic. Până când pacientul a ridicat capul: „Nu vă supăraţi, am un ochi de sticlă“. Avea proteză cu ochi de sticlă. Numai dacă-l întrebau pe om, atât trebuia (râde)…

Terapia prin somn

Care e cel mai bun tratament de recuperare după traumatism?

Repausul. Când eram student, învăţam după ruşi, după Pavlov. Ei spuneau să se refacă prin somn, prin somnoterapie. Nu era rău deloc. Şi la ţară se pune: „dormi cu mama, să creşti mare“. În timpul somnului se secretă hormonii de apărare a organismului şi hormonul de creştere. Şi se reface celula propriu-zisă, se refac legăturile celulare. Deci un număr au fost distruse, cele din jur preiau funcţiile celor distruse. Cu cât te odihneşti mai mult şi cu cât ai grijă de celelalte celule, cu atât te vei recupera mai bine.

Articolul este publicat pe site-ul: http://adevarul.ro/sanatate/medicina/prof-dr-alexandru-vlad-ciurea-medic-neurochirurgorice-cicatrice-creier-inseamna-posibila-epilepsie-1_58cbb6105ab6550cb86a3010/index.html

Pariul Ministrului cu Sanatatea

Revista “Politici de Sanatate” a publicat pe 20 August 2016 articolul: “Pariul Ministrului cu Sanatatea”, scris de Prof. univ. dr. MSc. Alexandru-Vlad Ciurea.

Știu că titlul acestui articol poate părea nepotrivit cu ceea ce înseamnă ansamblul de măsuri pe care ar vrea să le ia orice ministru normal în domeniul sănătății, dar sunt atât de multe lucruri de făcut într-un timp extrem de scurt, încât orice demers poate părea o adevărată aventură.

Domnul ministru al Sănătății, Vlad Voiculescu, a început o bătălie grea cu metehnele care au făcut din sistemul medical un sistem slab, care funcționează greu și cu erori, care este sărac, dar compatibil cu mari afaceri de corupție. Un sistem care funcționează pe marginea prăpastiei.

Domnul ministru s-a angajat într-un proces complex și complicat, demonstrând însă că are curaj, că știe care sunt valorile pe care trebuie să se sprijine adevărata reformă a medicinei românești. Îmi permit, pe această cale, să reiau câteva din temele care trebuie să fie pe agenda oricărui ministru al Sănătății din această perioadă, teme care nu pot fi ignorate și fără de care orice acțiune de schimbare în bine a sistemului va rămâne un exercițiu izolat, cu rezultate parțiale și care nu vor rezista în timp. Nu am pretenția că scriu o „rețetă”, nici nu doresc să mă substitui managementului din sistemul nostru de sănătate, vreau doar să structurez un set de repere pe care le consider importante:

1. Publicarea veniturilor și cheltuielilor reale ale Casei Naționale a Asigurărilor de Sănătate. Bugetul CNAS trebuie să fie transparent și delimitat clar de bugetul de stat;

2. Asigurarea unei salarizări corecte a medicilor și a personalului medico-sanitar, așa cum este firesc și în conformitate cu parametrii din țările Uniunii Europene. Includ aici și plata tuturor sporurilor și a orelor suplimentare. O astfel de măsură poate stimula medicii să rămână în țară;

3. Delimitarea clară a atribuțiilor personalului medical, în special a doctorilor, în domeniul activității de gardă. În conformitate cu standardele din țările dezvoltate din Europa (și nu numai), nu se permite și nu e normal să se lucreze încontinuu peste 24 de ore de gardă;

4. Implementarea urgentă a celor 21 de elemente DCI – denumiri comune internaționale – pe listele de medicamente compensate și gratuite, obligatorii în tratamentul unor boli grave, invalidante, rare;

5. Raportarea corectă a infecțiilor nosocomiale, inclusiv prin crearea unui sistem online de raportare și monitorizare;

6. Depolitizarea managementului spitalelor și a direcțiilor de sănătate publică. Managerul obține funcția prin concurs real, pe o perioadă determinată, poate fi oricând controlat și își propune și își asumă anumiți indicatori de performanță. Nu este o funcție „ad vitam” și nici nu ține de apartenența polit

7. Crearea unor condiții atractive pentru personalul medico-sanitar în vederea acoperirii zonelor rurale sau defavorizate, măsură ce poate duce și aceasta la micșorarea exodului medicilor;ică, de gradul de rudenie cu cine-știe-care-politician etc.

8. Finalizarea multiplelor investiții deschise în domeniul sănătății (mă refer la cele începute și neterminate);

9. Construcția de noi unități sanitare în zonele vitregite, dar și pentru înlocuirea celor compromise din punctul de vedere medical (cum este cazul Spitalului de Arși);

10. Identificarea și raportarea întregii aparaturi medicale de înaltă performanță, stabilirea statusului acesteia – utilizată sau neutilizată – și valorificarea acesteia;

11. Plata corectă și egală a tuturor serviciilor medicale de către Casa Națională de Sănătate, indiferent de condiția prestatorului medical (public sau privat);

12. Demararea unui proces de acreditare reală a spitalelor și publicarea transparentă a acestor date.

Concomitent însă, trebuie lucrat la temelie, acolo unde este locul valorilor care determină starea sănătății românești și a breslei medicale: adevărul, transparența, performanța, meritocrația, demnitatea, respectul și, mai ales, grija față de pacient. Suntem în al doisprezecelea ceas – haideți să nu-l ratăm și pe acesta! ceas – haideți să nu-l ratăm și pe acesta!Nu pretind că aceste măsuri ar fi altceva decât ceea ce sunt: un set de acțiuni concrete, realizabile într-un termen rezonabil de timp și care pot îmbunătăți real, palpabil, aș putea spune, funcționarea sistemului de sănătate. Sau, dacă vreți, un set de măsuri de urgență, la care mai adaug: stop, corupției!

Articolul poate fi vizualizat online aici.

 

 

 

Managementul sanitar: viruși, leacuri și… remedii

Publicat pe 21 ianuarie 2016 in ziarul Romania Libera.

Am citit cu dublă surprindere informația din presă referitoare la spitalele de stat din Brașov – cea despre excedentul bugetar cu care au încheiat anul 2015. Spun dublă surprindere deoarece unitățile sanitare se găsesc în pline procese de modernizare, renovare, reabilitare etc., și atunci întrebarea firească este: cum de încheie anul cu bani necheltuiți? Cea de-a doua surprindere se referă la „împachetarea“ acestei informații de către mai-marii județului într-o hârtie creponată, înflorată și livrată presei ca o veste bună! Imaginea care mi-a apărut în minte a fost cea a unei case aflate în curs de renovare și ai cărei proprietari, în loc să grăbească lucrările pentru a putea viețui în curățenie și confort, stau cu banii în bancă și cu mobila acoperită cu folie. Fac această comparație pentru că auzim frecvent că a conduce o instituție e ca și cum ți-ai administra propria casă. Nimic mai greșit!

Abordez această temă întrucât am condus ani buni unul dintre cele mai mari spitale de urgență din țară. Am acumulat un bagaj imens de experiențe, de la satisfacții (operații reușite, medici remarcabili) până la frustrări și doze consistente de amărăciune… Dar am realizat o clinică de neurochirurgie performantă, recunoscută, internațional; un program pentru rezidenții de neurochirurgie atestat european (care, desigur, s-a pierdut); am trimis rezident și specialist la pregătire neurochirurgicală în Europa, SUA, Japonia, Golf etc. De asemenea, am putut cu ajutorul Ministerului Sănătății să creez un Centru de Excelență de Neurochirurgie, deschis în 2005, cu dotare la nivelul cerințelor europene… deci se poate!

Se știe că de la toți managerii se cere performanță. Dar performanța, la rândul ei, are cerințe proprii. Viziunea și suportul financiar pentru a o pune în practică sunt doar două dintre ele. Or, atunci când cei care ar trebui să aibă viziune sunt numiți politic și vin la birou cu geanta plină de teamă (teama de șeful de la partid, teama de justiție, teama de personalul pe care nu îl cunoaște, teama de șefii din Guvern, de șefii de la județ, teama de a lua decizii îndrăznețe, teama de media etc.) avem o mare problemă.

Lucrurile fie stau pe loc, fie se fac anapoda. Una dintre marile diferențe dintre managementul unui spital de stat și cel al unui spital privat este că în primul caz vorbim de persoane, în cel de-al doilea – de reguli. (Mi-am permis aici să citez din cartea pe care am scris-o cu colegii mei Horia Pleș și Eugen Avram – „Managementul în sistemul de sănătate privat“, 2015.) Pentru că există reguli foarte clare pentru un manager! Și prima dintre ele este responsabilitatea. Ea are mai multe paliere: responsabilitatea față de pacient, față de personal, față de finanțator etc. Este pe cât de clar pe atât de simplu: nu oricine poate fi manager de spital. Nu oricine este capabil să se ocupe de administrarea bine planificată și chibzuită a resurselor. De asigurarea dezvoltării profesionale a medicilor. De cultura organizațională, de confortul și intimitatea pacienților. Lista este lungă și ea începe și se termină cu același cuvânt: responsabilitate!

La început și la final de mandat, un manager – fie el ministru, șef de Casă de Asigurări, șef de clinică – trebuie să ofere două chestiuni: un proiect cu ce are de gând să facă și, la final, un raport cu ce a făcut. Să le semneze. Să și le asume. Dacă a greșit și în urma greșelilor lui a avut cineva de suferit sau de pierdut, să răspundă. Nu se duce, ca la el acasă, dintr-o cameră în alta, dintr-un fotoliu în altul!

În ultimii ani s-au făcut nenumărate erori în sistemul de sănătate. Nici nu e de mirare, au fost peste 25 de miniștri de la Revoluție până acum. Unii au ocupat funcția doar pentru câteva luni! Scandalurile s-au ținut lanț, dezvăluirile presei asemenea, arătând cât de mare și de gravă e cangrena/caracatița din fondurile alocate sănătății noastre.

Oamenii nu înțeleg de ce finanțează lună de lună sistemul și nu au parte de servicii ca la „privați“, adică servicii rapide, corecte, eficiente, într-un ambient curat, nepoluat auditiv și vizual, neaglomerat. O întrebare la care niciunul dintre cei peste 20 de miniștri nu a știut să răspundă. Așa cum nu au răspuns pentru nicio eroare ori pentru milioanele de euro evaporate… Dacă vă amintiți, domnul președinte Traian Băsescu menționa oficial la televiziuni, în perioada domniei sale, că oricât de mulți bani s-ar introduce în sănătate tot nu se „văd“. De ce?…

Revenind la excedentul brașovean (care se aplică și altor unități spitalicești județene din țară), cred că se aplică și aici ceea ce spuneam mai sus, și anume teama și lipsa noțiunii de răspundere. Doi „viruși“ care se transmit, mai nou, de la un ministru la altul, de la un șef de spital la altul, de la un consiliu județean la altul și care fac ravagii în sistemul de stat și mai ales de sănătate.

Eu cred că leacuri există. Se numesc reguli, răspundere, curaj, leadership, viziune. Sau best-practice – te uiți cum au reușit alții și le urmezi exemplul. Te lupți, crezi în proiectul tău și în echipa ta.

Și, pentru că sunt profesor, am obiceiul de a recomanda în mod constant cărți. Citiți, dragii mei! Fiți în pielea lui Lucius Seneca (c. 4 BC – AD 65) atunci când spunea: Nu există „nu știu“, doar „nu știu încă“.

P.S.: Mulțumesc domnilor Corneliu Zeană, Dan Perețianu și Mihai Belașcu pentru răspunsul larg și competent la articolul meu „Dreptul la sănătate“, publicat în acest cotidian. Completările, corecturile și precizările domniilor lor sunt benefice în această interminabilă dezbatere care este reforma sistemului de sănătate românesc.”

Prof. Dr. MSc. A.V. Ciurea, director ştiințific, şef Departament de Neurochirurgie, Spitalul Sanador, București

 

Medicul care a salvat Capela Sixtina

Capela Sixtină a fost pictată de Michelangelo Buonarroti în perioada 1508–1512 si a reprezentat, la acea dată, cea mai mare frescă de pe mapamond, cu o suprafaţă totală de 1.000 mp. Trebuia să fie o încununare a puterii absolute a creştinismului şi, desigur, a Papei Iulius al II-lea (1443–1513). Până la acea dată, Michelangelo nu mai executase niciun fel de frescă de o asemenea dimensiune, cu atât mai puţin pe un tavan. Mai mult, consilierul papal pentru artă, Donato Bramante (1444–1514), a protestat în faţa suveranului pontif că Michelangelo nu va putea realiza niciodată o frescă de o asemenea dimensiune.

 

Pictura lui Michelangelo era în mare pericol. Se putea cere oprirea realizării frescei şi nefinanţarea proiectului, artistul având mulţi inamici atât în interiorul Vaticanului, cât şi în afara lui. În mod miraculos, dr. Schmuel Sarfati, un evreu angajat ca medic personal al Papei, a reuşit printr-un tratament extrem de simplu sa revigoreze starea de sanatate a Papei. Michelangelo dorea ca proiectul de pe tavanul Capelei Sixtine să includă imagini din biblia iudaică, în special din Vechiul Testament…

 

Cum a salvat medicul Schmuel Sarfati proiectul desfasurat de Michelangelo, si rolul pe care l-a avut, il aflam citind acest articol publicat in revista Viata Medicala nr. 17 pe 24 Aprilie 2015, cat si pe website-ul acesteia.

 

Cu lotca/Porsche-ul la școală

Întotdeauna ne punem întrebarea cum este mai bine să ne educăm copiii. Pe de o parte, ne dorim să nu le lipsească nimic, dorim să nu treacă prin vicisitudinile vieții, să îi apărăm, și tot ce ne-a lipsit nouă să aibă ei din plin. De aceea uneori cădem în totale exagerări. Sindromul de cocoloșire sau de supraprotecție a copilului devine dăunător. Există chiar acest sindrom de supraprotejare a băiețeilor care nu își desprind cordonul ombilical de mamă toată viața, element inacceptabil în societatea modernă.

Societatea actuală capătă conotații complet noi față de cea dinainte… [citeste in continuare.]

Articolul Cu lotca/Porsche-ul la școală este publicat pe site-ul Romania Libera.