Category : Presa

Home/Archive by Category "Presa"

Pentru o reformă fără „victime colaterale”

 
Profesor Doctor Alexandru Vlad Ciurea

Creșterea salariilor medicilor din sistemul public de sănătate este un pas mare înainte pentru intrarea acestui sistem în acea „normalitate europeană” pe care o dorim cu toții.                   

Nimeni, oricât ar fi de rău-intenționat sau oricâtă persuasiune ar folosi în a demonstra contrariul, nu poate contrazice această realitate. Dar aplicarea noii legislații din domeniul salarizării s-a dovedit a fi, pentru o parte a personalului angajat în sistem, incompletă și chiar nedreaptă: unii angajați au încasat în luna martie mai puțini bani decât în luna precedentă. Pe bună dreptate, aceștia s-au revoltat și chiar și-au manifestat public nemulțumirea.

Problema principală a fost cea a sporurilor pentru munca prestată. Legislația care a condus la creșterea salarială a dus și la modificarea limitelor sporurilor, iar algoritmul rezultat a diminuat veniturile unei părți a personalului. Ca să mă folosesc de un exemplu public, la Spitalul Județean Constanța, din 2.000 de angajați, 66 au avut veniturile diminuate. Este vorba de scăderea -sporurilor pentru angajații de la morga spitalului! Poate părea puțin, dar regulile care au dus la creșteri salariale trebuie aplicate tuturor. Din acest motiv, la nivelu Guvernului au avut loc o serie de întâlniri ale premierului și miniștrilor Sănătății și Finanțelor cu managerii de spitale. Rezolvarea corectă a acestor erori se impune cu prioritate. Nerezolvarea ar însemna că reforma din zona salarizării nu este completă. Este, până la urmă, o chestiune de principiu.  

Rămânând la nivel de principiu, se cuvine consemnată o altă dimensiune a acestor schimbări din domeniul sănătății: creșterea răspunderii pentru buna funcționare a sistemului pe repere descentralizate. Mai concret, crește responsabilitatea managerilor de spital – lucru care va face ca „filtrarea” acestora să se facă doar pe criterii de competență -, dar și a ordonatorilor de credite. Spitalele, de exemplu, au o relativă dublă subordonare: din punct de vedere administrativ, țin de consiliile locale sau județene, iar din perspectivă profesională (medicală) – de Ministerul Sănătății. Schimbarea de paradigmă propusă și susținută inclusiv de legislația din domeniul salarizării conduce, practic, spre o descentralizare reală a sistemului. Și, cum spuneam, descentralizarea presupune asumări responsabile la fiecare nivel cu reducerea posibilității de pasare a răspunderii.

Mi-e greu să spun în acest moment că Ministerul Sănătății sau Guvernul este responsabil pentru erorile de la Spitalul Județean Constanța sau Spitalul de Psihiatrie din Vulcan sau dacă rezolvarea problemei nu ține mai degrabă de competența managementului sau al ordonatorilor de credite care gestionează unitățile medicale. Sper în cât mai grabnica reparație a situației – atât la nivelul veniturilor angajaților nedreptățiți, cât și la nivelul funcționării corecte a sistemului. Faptul că managerii de unități medicale se străduiesc să clarifice aceste lucruri la nivel de Guvern este de bun augur. Sper ca diriguitorii de la nivel înalt să aibă înțelepciunea să soluționeze cererile celor care au avut de suferit și să evităm o situație paradoxală: un protest general al unui organism în mare parte corect tratat din perspectiva salarizării!

Rămânând în continuare la nivel de principiu și plecând de la două repere importante – faptul că profesiunea de medic este una liberală și faptul că cea mai mare parte a unităților medicale sunt publice –, cred că cel mai important lucru este să decidem, în cadrul acestui nesfârșit proces de reformă, ce model de sistem de sănătate ne dorim. Vrem să ne îndreptăm spre modelul nord-american? Atunci să privatizăm întreg sistemul – și spitalele, dar și Casa Națională a Asigurărilor de Sănătate. Au existat astfel de gânduri în urmă cu aproximativ zece ani. Să nu uităm că sumele adunate de CNAS sunt constante și în creștere, deci o continuă ispită pentru acele companii care vizau privatizarea CNAS. Sau chiar și a SMURD-ului. Din fericire, sistemul românesc, cu toate viciile sale, este european. În Europa, sănătatea poate determina busi-ness-uri private, dar este o responsabilitate preponderent publică. Această realitate îi poate face pe cei care nu știu (sau au alte interese decât interesul public) să nu citească realitatea în mod corect.

Practic, eficientizarea sistemului de sănătate românesc – inclusiv finanțarea sa – este de datoria statului. Dar responsabilitatea bunei funcționări a acestuia ține de management, iar calitatea managementului ține de recrutarea pe criterii de competență. Înainte de toate, însă, principiul pe care construiești trebuie să fie perfect sănătos. Astfel, algoritmii de implementare nu pot să dea erori.   

 

Articolul este aparut pe site-ul ziarului Romania Libera:

Feudalism în sistemul public de sănătate

Prof. Univ. Dr. MSc Alexandru Vlad Ciurea, Spitalul Sanador Bucuresti Clinica de Neurochir
Dr. PhD. Aurel Mohan Spitalul Judetean Bihor, Clinica de Neurochir

      Liderii oricărui sistem au avut întotdeauna nu doar responsabilități crescute, ci și o serie de drepturi „teritoriale”. Recunoaștem fenomenul în manifestarea diverselor specii în mediul natural. Numai că lupta pentru teritorii diferă în mediul natural față de mediul instituțional. Ne place să credem că societatea este marcată de rațiune. Instituțiile au fost create pentru a deservi, legitim, interesele societății. Sistemul sanitar a fost creat pentru a desfășura activități de investigare, diagnostic și tratament. De altfel, dacă sistemul de sănătate nu ar exista, societatea și-ar pierde „combatanții”…
     Orice sistem are nevoie de conducători. Profesioniști cu abilități manageriale, dar nu numai. Sistemul are nevoie de lideri reali. Avem așteptarea ca șefii să fie mințile luminate care știu cum să conducă instituțiile pe calea cea bună, cea dreaptă. „Șefii” pot fi văzuți de ceilalți (din sistem sau din afara sistemului) în multe feluri: șeful face sacrificii, șeful este un model, șeful vrea numai ca el, șeful este exemplarul „alfa”, cel mai puternic, cel care își rezervă drepturile teritoriale. Oricare dintre aceste modele poate funcționa și poate fi acceptat, dar nu oricum, ci numai în acord cu niște rațiuni.
     Sistemul de sănătate românesc acceptă aproape natural anumite modele de șef. Cel mai întâlnit este modelul marelui specialist, exponent al capacității profesionale supreme. Este valid acest șef („alfa”) dacă își dezvoltă „regatul profesional” și lasă în urmă un imperiu de competențe și edificii instituționale fără precedent până la dominația lui. În alte condiții, un astfel de model exclusivist nu poate fi validat. Desigur, avem suficiente exemple de deschizători de drumuri care au dezvoltat sisteme și nu au avut pretenții deosebite, poate doar să fie lăsați să își ducă proiectele până la capăt. Din păcate, nu au fost foarte mulți, iar unii și-au deturnat singuri scopul pentru care au pornit la drum. Și mai sunt și situații în care lideri ai profesiunii nu au fost lăsați să construiască la nivel instituțional.
     Dar modelul pe care l-am descris este o excepție. Fenomenul feudalității are nenumărate fațete. Condiționat de faptul că resursele sunt ale statului (medicina privata funcționează după alte reguli, chiar dacă este parte a sistemului de sănătate), fenomenul se dezvoltă pe dorința șefului de a avea exclusivități: resurse medicale (de la săli de operații la echipamente), domeniu, pacienți, școală medicală. Exclusivitățile presupun putere, recunoaștere și remunerații financiare oficiale.
     Pornind de la această „dispută asupra exclusivităților”, vă propunem o trecere în revistă a câtorva forme de manifestare a feudalității din sistemul nostru de sănătate.

      Exclusivitatea asupra resurselor

      Spațiile, aparatura, materialele sunt  numai ale șefului (și integral la dispoziția acestuia). Când el nu este prezent, resursele sunt interzise altora. Accesul altora la resursele „sale” este interzis. În chirurgie se lucrează cu un ansamblu de aparate. Este nevoie de dotări tehnice speciale, săli de operații echipate corespunzător. Chiar și spațiile pot fi dedicate șefului. Se ajunge la sintagme ca „sala șefului” sau „aparatul șefului”. Când șeful pleacă în concediu, sala de operații se închide! La fel și accesul la materiale. Cât timp șeful este plecat din clinică, ceilalți medici operează numai cazurile simple sau pentru care există avizul șefului. De-abia când șeful revine, clinica se umple și începe activitatea, ca după renovarea generală a spitalului.

     Cum ar fi normal? Simplu: nu se poate pune exclusivitate pe resurse! Chiar dacă un profesor a contribuit la dotarea clinicii, toate resursele trebuie puse la dispoziția pacienților. Oricare alt medic pregătit să lucreze cu echipamentele trebuie să o poată face. Nu performanța „vedetei” este importantă, ci beneficiul pacientului – rațiunea pentru care s-au înființat clinica sau spitalul.
     La un moment dat, am fost invitat ca visiting-profesor  la Aachen de către conferențiarul de acolo. Profesor și șef de secție era altcineva. După prezentarea clinicii și a blocului operator, am fost invitat să susțin două prezentări din experiența proprie neurochirurgicală. Întrucât instalația de proiecție a clinicii nu funcționa bine, conferențiarul a rugat profesorul să îi dea aparatul de proiecție, proprietate personală, pe care îl avea în biroul său. Bineînțeles, profesorul a fost de acord. Este de acceptat că șeful are unele ustensile proprii pentru a-și eficientiza munca, dar nu pune stăpânire pe elementele vitale ale clinicii. Și în lume există săli de operație preferențiale pentru profesor. Însă acestea sunt exploatate maximal și adecvat atunci când el nu operează. În România, unii șefi de secție se comportă de parcă ei au construit spitalul și îl au în proprietate. Să ne reamintim că medicul intră în sălile dotate de sistem și lucrează cu materialele oferite de sistem. Putem accepta anumite exclusivități pentru echipamentele cumpărate personal de medic. Dar nu pot fi acceptate exclusivități pentru materiale sau dotări achiziționate din buzunarul pacientului ori prin donații sau sponsorizări.

     Exclusivitatea asupra pacienților

      Pacienții sunt ai șefului și nu te poți atinge de ei, chiar dacă situația lor se agravează. Exclusivitatea asupra pacientului poate duce chiar la malpraxis.

     Pacientul este al șefului, nu te atinge de el, că se „supără șeful”! Am luat la cunoștință de un caz în care șeful era plecat la un congres, iar medicul curant nu a avut îndrăzneala să opereze pentru a nu isca discuții. Exemplu: pacientă cu hernie de disc lombară se prezintă în gardă cu sindrom de coadă de cal (urgență) într-un spital din provincie. Este trimisă la București, cu acceptul șefului de clinică. Pentru că șeful nu este în țară, nu se intervine peste pacientul lui. De ce nu l-au sunat pe acel șef? Se supăra dacă era deranjat? Nu aveau medicii încredere în ei înșiși?
     Pacientul care vine în clinică devine pacientul șefului, însă numai când dorește acesta. Am cunoscut un caz în care medicul a fost solicitat să accepte un pacient copil din provincie și a refuzat spunând: „Îl iau mâine dimineață“. A doua zi, la raport, nu a recunoscut că a fost solicitat seara. A fost necesară intervenția conducerii spitalului din București pentru a primi pacientul în seara solicitării.
     Pacientul este al medicului X, nu al clinicii. Fiecare pacient are un „doctor de proximitate”, care se ocupă de analize, diagnostic, însă tot personalul clinicii răspunde de acel pacient. Unii nu înțeleg problematica responsabilității împărțite pentru binele pacientului: pacientul este al întregului personal al clinicii. Desigur, sunt mulți medici care ar dori să aplice acest principiu, însă nu sunt lăsați de „șef”, medicul care spune răspicat că pacientul este al lui. Acest tip de comportament face ca pacientul să fie ignorant sau neglijat de ceilalți medici sau de personalul medical. Riscul anual este ca unul-doi pacienți per spital să moară cu zile din cauza neasumării responsabilității celorlalți. Gândiți-vă numai la neglijarea sau evitarea evaluării semnelor clinice sau a datelor de imagistică.
     Pacientul este proprietatea medicului, iar vulnerabilitatea medicului competitor rezultă din problemele pacientului neîngrijit corespunzător. Pentru că este exclusiv al unui medic, pacientul devine victima celorlalți. Neglijarea pacientului, nesesizarea (chiar în gardă) a modificării stării pacientului „care aparține altcuiva” sunt conduite nedeontologice, care pot duce la erori medicale. Starea de sănătate a pacientului este lăsată să se agraveze, dovedind astfel că medicul „proprietar” nu este capabil, iar situația este reclamată conducerii. În alte situații, „medicul proprietar” este pus în situații complicate – este chemat în toiul nopții să se ocupe de un pacient doar pentru că este al său. Repet: pacientul este al tuturor celor angajați în sistem dintr-o clinică, nu numai al unui medic, indiferent de numele sau renumele acestuia.
     Pacientul este al medicului cât timp vrea acesta. Îmi amintesc un caz din provincie în care neurologul nu a avizat transferul pacientului cu hematom intracerebral către serviciul de neurochirurgie. S-a temporizat pentru că nu a vrut șeful, considerând că tratamentul conservator este salutar. Transferul s-a derulat târziu, iar pe drum starea pacientului s-a agravat. Semnele sunt evidente clinic, dar și în imaginile CT și RM. „Time is brain”  însemnă că fiecare minut este esențial pentru creierul afectat prin hematom intracerebral sau traumatism craniocerebral. Trebuie intervenit în primele patru ore. Este obligatorie o colaborare rapidă și eficientă între neurolog și neurochirurg. Efectele acestor întârzieri sunt documentate în literatura de specialitate. În neurochirurgie, trebuie ca pacientul să ajungă în timp scurt pe masa de operație, iar neurologul trebuie să colaboreze cu neurochirurgul și cu neuroimagistul. Protocoalele sunt diferite, în funcție de ramura medicală.

      Exclusivitatea asupra domeniilor de activitate

     Formula consacrată este: „Aceasta este cazuistica mea, nimeni nu poate intra pe ea. În acest domeniu, numai șeful are voie să se dezvolte”. Multe programe de sănătate sunt apanajul șefului, ceilalți nu au voie să activeze în problematica asumată de șef, ei trebuie să înțeleagă că nici pe furiș nu pot face intervenții pe acea problematică.
     În această situație, putem menționa oarecare efecte pozitive  ale exclusivității în clinică, cum ar fi protejarea de exploatarea neadecvată a unor dotări, protocoale etc. Dar acest avantaj trebuie înțeles corect, el având dublu tăiș. Varianta corectă de lucru este utilizarea adecvată și în acord cu un protocol clar, având înregistrări minuțioase privind corecta utilizare. Este vorba de responsabilitate, dar și de faptul că utilizarea trebuie verificată și trebuie asigurată integritatea resurselor după utilizare. Este, de altfel, și o problemă de procedură, de managementul calității.
     Dar efectele negative  sunt mai multe și mult mai probabile. Mă refer, printre altele, la stoparea evoluției serviciilor (medicii nu pot presta la un nivel superior) și stoparea pregătirii profesionale (medicii nu pot învăța cum să ofere servicii de performanță mai înaltă). Există, de asemenea, riscul de a nu crea continuitate dacă șeful iese din schemă (cei care preiau dotările pot începe un conflict pentru exploatarea lor sau se poate ajunge la degradarea dotărilor). Adaug apariția unui risc pentru sănătatea pacientului atunci când resursele nu sunt accesibile altor medici.
     Monopolul pe achiziții duce la risipă. Așa se întâmplă că, în România, s-au cumpărat dotări scumpe care au ajuns prin subsolurile spitalelor. Unele au fost descoperite târziu, când erau deja depășite moral sau cu termenele de garanție expirate. Risipa este o bătălie câștigată de cei care au beneficii din achiziții și o înfrângere pentru pacient. De curând am aflat de un computer tomograf descoperit în subsolul unui spital, un aparat cu o vechime de șapte ani, neutilizat, achiziționat pe bani grei, deja depășit tehnologic. Câți bani s-au pierdut pe un astfel de business?

       Ce ne rămâne de făcut?

      Starea de feudalitate nu se rezumă, desigur, doar la situațiile de mai sus. În clinicile de stat, unele riscuri sunt create de regulile personale impuse de unii medici, de conflictele dintre medici, majoritatea unidirecționale (X nu agreează pe Y). Dar bătălia împotriva acestui mod de organizare și funcționare a sistemului medical este grea și complicată. Managerii din sistem, politicienii care conduc Ministerul Sănătății sau Casa Națională de Asigurări de Sănătate sau parlamentarii medici ies ei înșiși cu greutate din „zona de confort”. Este complicat să tai în carne vie, este mai ușor să sesizezi presa sau să te lamentezi pe canalele de socializare de pe internet. Este, de asemenea, important de știut că sunt foarte mulți bani în sistem și, prin urmare, foarte multe interese. Și, nu în ultimul rând, sistemul de sănătate este parte a statului român. Dacă statul însuși are probleme în a se reforma, sistemul de sănătate va ajunge la reformă cu și mai mare dificultate.

     Ce este de făcut? Pentru a ușura schimbarea sistemului public, ar fi indicat să ne uităm cum s-a dezvoltat  mediul de sănătate privat. Acesta a făcut un pas important înaintea celui de stat prin crearea unui climat clinic echilibrat, așezat pe disciplina de business, în care dotările sunt utilizate rațional și total. Nu este de mirare că mulți pacienți aleg sistemul de sănătate privat, pentru că ei sesizează atmosfera de lucru și siguranța mai mare. Să ne înțelegem: nu susținem privatizarea sistemului public de sănătate, dar putem adopta bunele practici, grăbind astfel despărțirea de feudalism în sistemului public de sănătate.

Articolul este aparut pe site-ul Viata Medicala: http://www.viata-medicala.ro/Feudalism-in-sistemul-public-de-s%C4%83n%C4%83tate.html*articleID_14237-dArt.html

RENUMITUL MEDIC NEUROCHIRURG ALEXANDRU VLAD CIUREA A FOST LA BRAILA

 

• sâmbătă, 24 februarie, prof. dr. Alexandru Vlad Ciurea, o somitate mondială în domeniul neurochirurgiei, a lansat la Biblioteca Judeţeană “Panait Istrati” cartea “Călătorii în centrul gândirii”

 

Sâmbătă, 24 februarie, Sala “Fănuş Neagu” a Bibliotecii Judeţene “Panait Istrati” Brăila a fost neîncăpătoare pentru toţi cei care şi-au dorit să-l cunoască pe prof. dr. Alexandru Vlad Ciurea, o somitate mondială în domeniul neurochirurgiei, în public fiind prezente numeroase cadre medicale.

Prof. dr. Alexandru Vlad Ciurea a intervenit cu succes în peste 23.000 de cazuri, a publicat 34 de cărţi despre neurochirurgie, este co-autor în 21 de tratate şi monografii neurochirurgicale şi neurologice, a scris peste 180 de articole ştiinţifice tipărite în publicaţii medicale. Activează în numeroase asociaţii profesionale din ţară şi din străinătate şi a primit numeroase premii şi distincţii pentru activitatea ştiinţifică şi publicistică.

Volumul “Călătorii în centrul gândirii” apărut la Editura Minerva, în 2016,  este o carte-interviu în care jurnalistul Tudor Artene a relatat aspecte din viaţa şi profesia renumitului medic neurochirurg. Este o carte în care cititorul găseşte numeroase dezvăluiri despre copilărie, despre şcoală şi facultate, despre valorile în care a fost educat  Alexandru Vlad Ciurea. Sunt relatate poveşti de viaţă, suferinţă şi vindecare spuse de pacienţi, precum şi opiniile autorului despre politică şi situaţia neurochirurgiei româneşti.

Invitaţi să prezinte cartea au fost: dr. Delia Râşnoveanu – manager Spitalul Judeţean de Urgenţă Brăila, prof. Mihai Dănuţ şi prof. dr. Viorel Coman. În deschiderea evenimentului a vorbit Francisk Iulian Chiriac, preşedintele Consiliului Judeţean Brăila, iar prezentarea a fost moderată de dr. Claudiu Eduard Brăileanu, şef serviciu în cadrul instituţiei gazdă.

 

 
 
 

Articolul a aparut in ziarul “Obiectiv Vocea Brailei”, textul se gaseste online pe pagina ziarului:  http://obiectivbr.ro/content/renumitul-medic-neurochirurg-alexandru-vlad-ciurea-fost-la-br%C4%83ila

 

Guggenheim și Gojdu. Sau cum privim la propriul trecut | OPINIE

 

                      
                Guggenheim și Gojdu. Sau cum privim la propriul trecut | OPINIE

 

O să spuneți, dragi cititori, că nu este nicio legătură între cele două personalități: fiul unui producător de oțel din Statele Unite ale Americii care a iubit arta modernă și avocatul aromân intrat în istorie prin fabuloasa moștenire lăsată românilor ortodocși „dornici de învățătură”, după cum a scris în testamentul său.

Într-adevăr, ocupați cum suntem cu dezbaterile eterne despre Guvern, Parlament, politicieni, procurori sau preocupați de „spectacolul” accidentelor rutiere, al calamităților de tot felul, de viața unor vedete efemere, pare că nu avem timp pentru reflecție, pentru istorie, artă sau cultură. Și, dacă privim cu atenție spre poveștile unor oameni adevărați din trecutul nostru sau al altora, se cuvine să ne facem o radiografie a atitudinii noastre de azi.

Solomon Guggenheim a fost un colecționar de artă modernă. Era dintr-o familie de producători de oțel, era bogat și îi plăcea arta. Era un colecționar autentic. Când lumea se pregătea de cel de-al doilea mare război din secolul trecut, în 1937, Guggenheim deschis un muzeu pentru colecțiile de artă modernă pe care le-a cumpărat din toate colțurile lumii. La început, s-a numit chiar „Museum of Non-Objective Art“. Criticii de artă spun că muzeul este unul excepțional, iar lucrările găzduite de acesta poartă numai semnături celebre: Kandinsky, Cezanne, Manet, Matisse, Picasso, Chagall. Și mulți alții. Printre ei, la loc de cinste, opere ale lui Constantin Brâncuși. Un mare merit îi revine și lui Peggy G., îndrăgostită de arta modernă și avangardistă, cea care, de fapt, l-a invitat pe Constantin Brâncuși să expuna în cadrul muzeului. Muzeul a fost constituit sub patronajul Fundației Solomon R. Guggenheim. Fundația a fost înființată pentru „promovarea și încurajarea educației artistice și iluminarea publicului”, după cum scrie în documentul care stabilește scopul funcționării acesteia. Actualul sediu al muzeului, el însuși o capodoperă arhitecturală, a fost inaugurat la 21 octombrie 1959.

Muzee Guggenheim găsim astăzi la Veneția, Berlin, Las Vegas și Bilbao. Acum se împlinesc 20 de ani de la crearea Muzeului Guggenheim în Bilbao – o construcție avangardistă și un simbol al orașului Bilbao.

Prezentul s-a așezat impecabil pe trecut.

 

Dintr-o familie de origine aromână din Moscopole, Emanoil Gojdu a fost un luptător pentru drepturile românilor din Transilvania. Născut la Oradea, în 1802, studiază dreptul la Bratislava (Pojon) și Budapesta. Aici devine avocat, iar unul dintre lucrurile pentru care maghiarii îi poartă un respect deosebit este faptul că a înlocuit limba latină cu cea maghiară în dreptul administrativ. A făcut și politică, fiind mereu un susținător al românilor ortodocși. Înainte de a muri (a decedat în 1870), și-a scris testamentul. A lăsat o mică parte din averea sa soției, dar cea mai parte a averii sale – și era un om foarte bogat – a lăsat-o unei fundații pe care a înființat-o pentru a susține pregătirea tinerilor ortodocși români. Printre cei care au beneficiat de burse Gojdu îi regăsim pe Traian Vuia, Emil Racoviță, Octavian Goga sau Victor Babeș. Personalități de necontestat ale poporului român. Dar au beneficiat de sutele de burse acordate de Fundația Gojdu tineri preoți, învățători, profesori, ingineri, medici.

Administratorii Fundației Gojdu au gestionat cu pricepere averea lăsată moștenire și chiar au sporit-o. Au ridicat în centrul Budapestei un ansamblu de șapte clădiri alăturate, înalte și legate între ele printr-o serie de curți interioare. Au depus bani în bănci și au împrumutat statul pentru a susține efortul de război.

După Marea Unire, la 1920, prin Tratatul de la Paris, țările semnatare au stabilit ca averile fundațiilor naționale să revină fiecărei țări în parte. La solicitarea Ungariei, România a început negocieri bilaterale care au durat mai bine de 15 ani. Tratatul care prevedea reîntoarcerea Fundației Gojdu a fost ratificat de România la 1937, iar Horty l-a semnat în 1939. Dar a venit războiul, negocierile au încetat, apoi comunismul s-a înstăpânit peste cele două țări, iar povestea Fundației Gojdu și a imensului său patrimoniu a părut uitată…

După 1990, mai mulți intelectuali, profesori universitari și preoți ardeleni au reînființat Fundația Gojdu. Au început demersurile pentru recuperarea unui patrimoniu estimat în 1997 la peste un miliard de dolari! A fost înființată chiar și o comisie parlamentară. Dar statul român nu a sprijinit demersurile fundației. Clădirile au fost trecute din proprietatea publică a statului maghiar în cea a primăriei unui sector din Budapesta, apoi au fost vândute… Banii din bănci și titlurile de tezaur s-au pierdut și acestea. Într-un ultim gest de salvare a aparențelor, guvernele de la București și Budapesta au semnat pentru înființarea unei alte Fundații Gojdu, pe care să o finanțeze acestea și care să respecte testamentul lui Emanoil Gojdu. S-a depus praful și pe acest ultim document.

Prezentul s-a așezat pieziș pe trecut. Așa că s-ar putea să aveți dreptate, dragi cititori, nu este nicio legătură între Guggenheim și Gojdu. Iar marile noastre teme vor rămâne mereu cele de la televizor.